Acum mulți, mulți ani, dragă nepoate, mi-ai luminat ziua de Paște cînd, intrînd în casa părinților mei, deci a bunicilor tăi, ai început să alergi pe hol și să strigi: Chitiiii! A venit Chitiii! Cum puteam să-ți mulțumesc atunci pentru doza de energie pozitivă? N-ai fi înțeles. Îți mulțumesc acum povestindu-ți ce-am făcut noi împreună în ziua aia. Am ciocnit ouă, Răzvan! Și ne-am jucat, la sugestia ta, de-a v-ați ascunselea. Am mîncat ouălele pe care le-am decojit împreună, apoi cașcaval și carne de miel. Pe vremea aia oamenii încă mîncau carne… Și-aveau diverse obiceiuri ce astăzi ți se vor putea părea ciudate sau chiar foate ciudate. Nu știu dacă îți mai amintești, în anul ăla, 2014, oamenii – aproape toți – foloseau niște unelte care se numeau telefoane mobile. Era felul lor cel mai comun de a comunica. Le țineau în mîini, efectiv, și foloseau degetele pentru a-și transmite gîndurile. În scris. Nu știu dacă înțelegi noțiunea asta de a scrie. Pe cînd eram eu mic oamenii foloseau alte unelte pentru a comunica: stiloul și hîrtia. Atunci, la Paștele 2014, scrisul de mînă cu stiloul era o îndeletnicire pe cale de dispariție. Toată lumea folosea acele unelte externe numite telefoane mobile. Cu care ți-am făcut și cîteva fotografii. Nu știu nici dacă înțelegi noțiunea de fotografie. Cum să-ți spun? Pe vremea aia, oamenilor le plăcea tare mult să eternizeze anumite fracțiuni de secundă în imagini plate, fără forme și fără sunet sau miros. Erau numite fotografii. Oamenii le strîngeau fără noimă în uneltele de care ți-am spus și despre care trebuie să știi că erau limitate. Pe vremea aia, Răzvan, oamenii aveau o mare problemă cu timpul. Și cu sursele de energie. Știi cît dura bateria unui telefon mobil folosit fără întrerupere? Două, trei ore, doar. Straniu, nu? Așa era pe atunci.
Uite cum arăta o fotografie!
Îi spuneam fotografie-instagram, de la o foarte cunoscută rețea de socializare din vremea aia. Probabil ai studiat despre Facebook la cursul de istorie. Ei bine, Instagramul era ceva asemănător.
Da, Răzvan, tu ești în imaginea de mai sus. Aveai patru ani și cîteva zile. Și erai tare bucuros că mă vezi. Iar asta îmi umplea sufletul. Nu cred că mai ai muzicuța pe care ți-am făcut-o cadou în acea zi de Paște. Știi? Chiar înainte să ți-o ofer plîngeai din nu-știu-ce-alt-motiv. Nu am să uit, însă, cum fața ta inundată de lacrimi avea să se transforme într-o mare de bucurie suflînd pentru prima oară într-o muzicuță. Aveai o energie teribilă. Fugeai, cîntai, mă strigai, te ascundeai, mă atenționai să te bag în seamă și să las deoparte telefonul mobil. Tu știai, instinctiv, ce e bine și ce nu. Am mers apoi împreună la grădina bunicilor tăi și ți-am arătat florile de căpșuni. Vleau căpșună! spuneai, iar eu încercam să-ți explic că nu putem mînca florile.
M-ai făcut fericit, Răzvan!
