S-a nimerit azi să stau la aceeași masă cu Elena Udrea. Evident, nu eram doar noi doi. Cîteva colaboratoare de-ale ei și cîțiva prieteni de-ai mei. În total, să zic, vreo zece persoane. Deși am vorbit de multe ori la telefon și ne-am intersectat de la distanță în cîteva adunări publice ale PDL – fostul ei partid, în vremea în care eu eram jurnalist – era prima oară cînd stăteam atît de aproape de ea. Și cînd vorbeam direct, față în față. M-a șocat – și despre asta vreau să vă povestesc – tupeul ei.
În mijlocul unei conversații care părea protocolare aveam să descopăr că iPhone-ul meu, care era la încărcat de mai bine de o oră într-o priză din imediata apropiere a mesei la care ne aflam, fusese scos din priză. Și înlocuit cu un alt telefon. Mă uit la baterie, văd 20%, și întreb nervos cine a fost nesimțitul. Surpriză! Elena Udrea mă privește neînțelegînd uimirea mea: “Care-i problema?” Simt că iau foc. Dar mă abțin. De la înjurături doar: “Așa faceți voi întotdeauna! Puțin vă pasă de binele celorlalți! Doar binele vostru contează“. Urmează o discuție încinsă despre binele public. Eu, că nu se vede niciodată. Ea, că doar asta face. Disputa depăsește relativ ușor cazul particular al telefonului meu scos din priză, gest aparent neimportant. Și se afundă într-o controversă despre serviciul public. Degeaba încercam să-i explic că știu bine ce și cum fac ei, toți, de toate culorile politice. Răspunsurile ei, dar mai ales atitudinea ei, îmi lăsau impresia că tupeul ar fi fost al meu, că mi-am permis să cer socoteală pentru scoaterea lui din priză.

• __________________________________
• 
  

Precizare: Sunt la Fieni, în vacanța de Paște. Iar rîndurile de mai sus le-am scris imediat după ce m-am trezit dintr-un somn de o oră și ceva. Un vis cu atîtea detalii clar rememorate nu-mi amintesc să fi avut de mult. Cred că trebuia să țin post….