Aparent, nu e complicat: duminica asta avem de ales între doi oameni. Una dintre opțiuni pare rezonabilă, cealaltă — riscantă. Prima decizie, însă, e dacă vom merge sau nu la vot. Iar orice decizie vom lua — ca în cazul ăsta, dar ca în oricare altul — ea va produce consecințe.

Să presupunem că alegem corect și intrăm duminică în cabina de vot. În fața noastră, două nume: Nicușor Dan și George Simion. Simplu, nu?

Doar că lucrurile nu sunt chiar atât de simple. Pentru că eu, de exemplu, nu sunt chiar convins că sunt doar doi candidați în joc.

Ascultându-l aseară pe Călin Georgescu în emisiunea lui Marius Tucă, cum vorbea — aproape părintește — despre „protejatul” său, m-a izbit un gând: dacă George Simion ar câștiga alegerile, ar mai fi el cu adevărat președintele?

Sau, într-un gest de loialitate inversată, ar preda funcția protectorului său?

Și dacă tot am ajuns aici cu logica, m-am mai întrebat ceva: oare Călin Georgescu ce-ar face, în fața protectorului său, Vladimir Putin?

Începe să nu mai fie un joc cu două opțiuni.

Începe să semene a păpușă Matrioșka: în spatele fiecărei fețe zâmbitoare, mai e o figură. Și încă una. Și încă una.

Cine e, de fapt, George Simion? E greu de spus. Dar tocmai această incertitudine ar trebui să ne ajute. Pentru că atunci când cineva e „protejat”, înseamnă că altcineva trage sforile. Iar când acel altcineva are, la rândul lui, un stăpân, nu mai vorbim despre alegeri — ci despre o regie. Despre o piesă deja scrisă. Un joc de poziționare, nu de opțiune.

Ca la șah. Unde uneori nu contează piesele de pe tablă, ci mâna care le mută.

Viața noastră e o succesiune de alegeri. Tot ca la șah.

Poate nu știai, dar la începutul unei partide ai 20 de mutări posibile: 16 cu pionii, 4 cu caii.

După 2 mutări (1 alb, 1 negru), există deja aproximativ 400 de poziții posibile.

După 3 mutări: 8.902.

După 4 mutări: 197.281.

Iar după 40 de mutări — adică 20 pentru fiecare jucător — se estimează că pot exista 10¹²⁰ partide distincte.

Scris, arată cam așa:

1.000.000.000.000.000.000.000.000.000.000.000.000.000.000.000.000.000.000.000.000.000.000.000.000.000.000.000.000.000.000.000.000.000.000.000.000.000.000.000.000.000.000.000.000.000.000.000.000.000.000.000.000.000.000.000.000.000.000.000.000.000.000.000.

Da, 120 de zerouri.

A fost calculat de Claude Shannon, părintele teoriei informației — omul care a pus bazele comunicației digitale, a internetului și, indirect, a inteligenței artificiale. El a propus ideea calculatoarelor care joacă șah, anticipând cu decenii AI-ul modern (precum AlphaZero sau Stockfish, jucătorii de șah știu ce zic aici).

Numărul Shannon, cum e cunoscut, nu e doar un număr. E dovada că, în fața fiecărei mutări, universul se deschide în milioane de direcții.

Oricine ar muta, soarta e de partea albului.

Iar atunci când alegem, chiar și pe o tablă banală precum e cea fotografia de mai sus (fotografie care justifică și titlul acestui text), schimbăm — ireversibil — viitorul.

Așa că întrebarea de duminică nu e doar: pe cine alegem? Ci: ce lume alegem?

Și, mai ales: cine mută piesele în locul nostru?

Pentru că, da — în șah, pionul poate deveni regină. Dar doar dacă mutarea îi aparține.

De aceea, votul de duminică nu e despre cine va sta la Cotroceni.

E despre cine va sta în spatele celui care va sta la Cotroceni.

Și, mai adânc de-atât, e despre câtă libertate ne-a mai rămas atunci când credem că alegem singuri.

Cea mai mare greșeală nu e să alegi greșit.

Ci să crezi că ai ales liber, când de fapt ai fost doar o piesă în jocul altcuiva.

Vestea bună — sau rea, depinde cum o privești — e că încă mai avem de ales.

Dar dacă greșim mutarea duminică, e foarte posibil ca peste cinci ani să nu mai avem de ales deloc.

Puf.

That’s gone, vorba unei proaste…