Mi-e dor de o pîine bună. Și de urzicile, brînza, roșiile sau de omleta din verile copilăriei. Mi-e dor de mirosul unei lămîi. De aerul dintre brazi. De vecina care-mi dădea duminicile, învelite-n zîmbet, felii cozonac cald, cu mac. Mi-e dor de soțul ei tăcut, care fuma întotdeauna afară din casă, mereu ținînd la ureche un radio învelit în piele. Mi-e dor să văd oameni citind. Mi-e dor de Cireșarii. Și de entuziasmul lor. Mi-e dor de cuvinte dispărute din limba română, precum bibliotecă. Sau traforaj. Ori pirogravare. Mi-e dor să aștept cu zilele răspunsul la o scrisoare trimisă cu timbru. Mi-e dor de stilou. Și de caligrafie. Mi-e dor să văd o grădină cu flori cultivate, așa cum era cea pe care o îngrijea tata la Fieni, cu apă adusă de la puț. Mi-e dor de timpul care se scurgea mult, mult, mult mai încet. Mi-e dor de momentul cînd am primit Pegasul roșu (iertată-mi fie paranteza, dar am aflat despre un copil de șapte ani care a început să plîngă și să urle cum că el nu vrea bicicletă…). Mi-e dor de vocea și de poveștile bunicului meu. Mi-e dor de pulovărul gri croșetat de o prietena de-a mamei. Mi-e dor să ascult la radio un album întreg, povestit de cineva cu darul de a vorbi. Mi-e dor de un cadou care nu a fost cumpărat. Mi-e dor să am încredere. Mi-e dor să cumpăr un ziar. Și așa de tare mă bucur cînd descopăr – uneori, rar, foarte rar – că primesc ceva de care mi-era dor. Cum ar fi textul lui Traian Ungureanu din Adevărul de ieri (click aici).