Cum am petrecut la 45 de ani

De 0 No tags Permalink 0

Salon444

Da, tocmai am împlinit 45 de ani, iar cadoul lui Doamne-Doamne pentru aniversat a fost o ședere de cinci zile și cinci nopți într-un spital de urgență din București. Oricum, pe cadouri nu te superi, nerecunoscător mic ce ești. Rupi un mulțumesc, că știe El ce știe și c-așa-i frumos. Și gata.
M-a lovit într-o seară de miercuri, în timpul unei piese de teatru, ca un croșeu la ficat. Zbang! 23 de minute mai târziu vedeam Triajul. Descriu durerea și zona ei, iar doamna nf de la ghișeu îmi indică dunga verde de pe culoar. Trierea începe aici, cu un exercițiu de răbdare, în fața ușii la care m-a îndrumat vopseaua. E ca un cadou cu prea multe ambalaje. Patru ore de încercat toate pozițiile posibile de așteptare în jurul unor prea puține scaune – cam ăsta, și nu altul, e salutul Urgențelor pentru tine.
Domnul Șuțu? – auzi, în fine, un strigăt pe hol. Iar tu, muribund mic, în loc să tresari pînă la tavan, te bucuri. Era deja unu noaptea. Nu mai e vreme de sărit.
Sunt palpat, sunt conectat, sunt măsurat și, în cele din urmă, întrebat: vreți să vă internăm? Că trebuie să vă operăm în noaptea asta…
Bănuiesc că n-am de ales, zic, încercînd o glumă proastă. Doar dacă vreți să vă tîrîți prin casă – mi se răspunde…
Nu apuc să zâmbesc, căci în față îmi apar niște hârtii pe care trebuie să le semnez. Dracu’ știe ce-oi fi semnat. (A se remarca faptul că Doamne-Doamne și Adversarul său lucrează totuși împreună).
Și uite-așa ajung într-un salon de la etajul 4, zis și Chirurgie. Semiîntuneric. Un balcon deschis. Cîteva sforăituri. Aveți pijama? Dau din cap că nu, deși veneam de la teatru…
Mă întind pe pat, pe deasupra cearceafului proaspăt doar din perspectiva așezării pe saltea. Și adorm brusc, dar nu înainte de a număra paturile din salon: 18. Ocupate: 17, cu al meu cu tot.
Sunt trezit, după vreo oră, de Moș Crăciun. Nu rîdeți, că nu exagerez! În patul liber din stînga mea tocmai este așezat, cu greu, un finlandez uriaș (cam 190-200 cm și în jur de 140-160 kg). Cu o burtă plină cu jucării. Desigur că asistentele nu știu engleza, dar eu mă fac că dorm, mai ales cînd le aud că trebuie să îi facă o clismă Moșului. Adorm pe bune. Pe la 5,30 dimineața mă gîdila în talpă un doctor. Te doare? – mă întreabă în timp ce-și înfige degetele cu putere în sursa exactă a durerii. N-apuc să-i răspund, căci se face nevăzut pe după ușă. Adorm din nou, de data asta pînă la vizita oficială de dimineață a alaiului, pentru care sunt trezit printr-o atingere de picior.
Domnu’ Șuțu, vă operăm mâine dimineață!
La auzul acestor vorbe, prima întrebare care-mi vine-n cap e dacă trebuia să dau șpagă. N-o enunț cu voce tare, zic doar bine, cum spuneți dvs.
Noroc c-am Netflix, Prime Video și HBOGO din care sunt oprit doar de somn. Ori cînd mi se ia sânge sau cînd mi se pune o nouă sticlă cu perfuzii, tratamente și alte calmante. Dorm mult, dar asta și pentru că fiul meu, care e acasă, are multă energie (sau, altfel spus, doar un an și șase luni, împlinite chiar acum, cînd scriu aceste rînduri).
Cînd nu dorm sau cînd nu mă uit la The Office, dau drumul la sonorul din salon. Oamenii ăștia sunt pur și simplu senzaționali. Nea Mihai a căzut de pe tractor și astfel a trebuit să ajungă, pentru prima oară în cei 73 de ani ai lui, la spital. Are mult bun simț, dar și o perspectivă fatidică asupra lumii: fie că vorbește despre Ceaușescu, asistente, mîncare, vreme, analize sau seceriș, încheie întotdeauna în același mod. (Aici trece vremea greu), “dar ce să-i faci? Asta e…”.
Nea Costică are mereu o vorbă bună la el. Și pare cel mai calm dintre toți: “Nu te mai panica, bre nea Mihai. Nu vezi că mai rău îți face? Ai încredere în ei, că ei știu mai bine ca mneata”. Bătrânul Alexandru nu prea participă la discuții, căci doarme cam 18 ore pe zi. Uneori vorbește în somn și înjură pe cine-știe-cine: “Fir-i-al dracu…” Are un fel de tic asociat cu tusea, pe care o continuă de fiecare dată, legat, cu o înjurătură.
Se face, uite-așa, vineri, iar eu încă nu ajung la cuțit. Dar de ce? De ce nu mă operează? Întrebări eficiente doar pentru o stare de panică.
Salvarea mea a venit sâmbătă de la computerul tomograf, care a confirmat o bănuială a unui doctor titular în echipa Binelui: nu era apendicul. Pe care, dacă intram cu rezervele pe teren, trebuia să-l scoatem miercuri noaptea. Nu era nici o tumoare canceroasă, cum îmi sugera starea de panică. Ci o inflamație a unei formațiuni benigne apărută brusc în zonă și care avea o simptomatică similară cu apendicita.
Cum ar veni, Doamne-Doamne l-a învins repriza asta pe Adversar. E bine. Să sărbătorim!
Însă, da, urmează și alte reprize. Motiv pentru care, dacă nu vă e cu supărare, eu v-aș sfătui să faceți analizele o dată pe an. Iar dacă e să primiți și voi un voucher de vacanță pentru Urgențe, ar fi bine să nu intrați în panică. Pregătiți din timp o pijama, o cană, o lingură, o carte, un cont de Netflix. Și niște vorbe bune pentru colegii de salon.
La mulți ani!

No Comments Yet.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *