Refugiul

refugiul costila 1991

Imaginea de mai sus împlinește zilele astea 22 de ani. Nu mă puneți să vă arăt cu degetul, sunt și eu acolo. Lîngă unul dintre cei mai mari alpiniști ai României, Niculae Baticu, care pe vremea aia avea 82 de ani. Iar fotografia avea să fie făcută în septembrie 1991 la Refugiul Coștila, unde nu ajungi tocmai ușor cînd ești octogenar, traseul din Bușteni pînă la refugiu fiind de circa 2 ore. Era ultima mea vacanță de licean, urma clasa a XII-a, BAC-ul, facultatea și toate celelalte care fac din tine un om reponsabil, dar tot mai trist și plin de griji. Îmi aduc aminte că în vara anului 1991 stăteam acasă doar cît să-mi pregătesc rucsacul pentru următoarele expediții. Iar săptămîna aia la Refugiul Coștila, cu Niculae Baticu alături zi și noapte, pe priciuri, pe prispa refugiului sau la baza unui perete, povestindu-ne despre cele două războaie mondiale, despre cei 16 ani în temnițele comuniste, despre cum a deschis el, împreună cu Emilian Cristea, cel mai greu traseu de alpinism din România – Fisura Albastră – n-am s-o uit niciodată. Cartofii prăjiți la ceaun în untură, zacusca și magiunul, supărările Ilenei (foto stînga) că noi, ăștia mai mici, mîncam mult prea repede, ursul care venea aproape zilnic la masă (Agurides îi spuneam, parcă), poveștile lui Vasile (alpinistul cu cască din foto) despre scenele de amor în coardă cu alpiniste poloneze, primul rapel, prima manșă 4B de 15m, aparatul foto al Ilenei cu 2-3 filme alb-negru și unul dia, puloverele albastre cu dungi albe de la Chindia, jurnalul meu cu coperți din piele (pe care l-am cusut într-o bună zi și așa a rămas pînă astăzi…).

Aveam 17 ani și mi-era bine. La finalul celor șapte zile, Niculae Baticu ne-a dat cîte o insignă a Clubului Alpin Român și ne-a strîns mîna. Organizase prima școală de cățărare montană în august 1939, tot la Refugiul Coștila, iar 52 de ani mai tîrziu, eu deveneam unul din ultimii lui absolvenți.

Mi-e dragă fotografia asta de mor. Am regăsit-o astăzi la Ileana – cea fără de care eu n-aș fi fost astăzi ce sunt – și m-am gîndit să vă spun și vouă, pe scurt, povestea ei. Și da, mi s-a făcut dor de o tură pînă-n Refugiu.

2 Comments
  • Ileana Bocanciu
    August 31, 2013

    Şi eu te iubesc!

  • corina bodea
    September 1, 2013

    In cartea lui, “Amintirile unui alpinist”, Niculae baticu pomenea de incercarea lui de a intra in Albastra(se pare ca la inceput Nae Dimitriu, cand a intrat in Circuri si a vazut aceasta fisura demna de Dolomiti, a numit-o Fisura Mare. Mai tarziu , un coleg de catarare de a lui Baticu, Dan Popescu, vazand ca acesta se tot uita lung la fisura, i-a spus in gluma, ca i se pare ” ca e cam albastra”, adica greu de de urcat- si asa i-a ramas numele). Tentativa pentru Albastra a facut-o in 11.08.1946, cand impreuna cu Emilian Cristea si burdusiti cu pitoane si o coarda noua de 40 de m, au plecat sa incerce intrarea in Albastra. Din cauza unui incendiu izbucnit de la 1 foc facut de cosasii de de pantele Valcelului Pietros, s-au intors sa stinga focul, apoi din varii motive nu a mai incercat. Emilian Cristea a mers apoi cu Aurel Irimia si in 1954 a terminat o varianta a Albastrei, ca mai apoi in 1955 Alexandru Floriciou si Norbert Hiemesch sa termine Albastra directa. In vremea aceaa Baticu “era un pic pe la Aiud”(circula un soi de umor negru, cum ca pe Baticu, comunistii l-au bagat in puscarie ca sa-l scape de rusi-in razboi Baticu fusese pilot de avion de vanatoare–cam mult 16 ani de puscarie ca sa-l scape de rusi, nu?). Daca vreti sa mai faceti o plimbare pana la Refugiu, in 21.09.2013, are loc la Caminul Alpin in Busteni, intalnirea anuala a veteranilor.Matale esti acela intre Baticu si Vasile(alpinistul cu casca)?

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *