În ziua cînd Amza s-a născut, fratele meu, al cărui copil împlinea șapte ani, mi-a zis: Să știi că prima zi e grea. Apoi, prima săptămînă, prima lună și primul an sunt tot grele. Ce nu mi-a spus el atunci, lucru pe care aveam să-l descopăr eu singur ulterior, e că treaba asta cu copilul este pe cît de grea, pe atît de frumoasă. Cred, de fapt, sunt sigur că astea două vin întotdeauna la pachet. Pentru că, să fim serioși, daca-ți lași copilul cu o bunică sau cu o bonă, îți va fi ușor. Vei avea timp pentru grijile de la birou, de ieșit cu băieții (sau cu fetele), de filme pe Netflix sau de alte evadări. La fel și dacă-l duci la grădiniță de foarte devreme. Doar că nu vei apuca să te întîlnești prea mult cu Binele ăla pe care copilul ți-l dă.
Amza a împlinit 1001 zile. Iar azi a fost prima lui zi la grădiniță cu program lung. Adică de la 8:00 la 17:00. Și-a fost bine. Foarte bine chiar. În ultimele săptămîni ne-am făcut tot felul de griji cu adaptarea la grădiniță. Dacă ai și tu copil, cel mai probabil că știi ce zic: plînsete, refuzul de a mînca, de a dormi, ușoare accese de violență față de alți copii. Din fericire, toate acestea au trecut. Însă vin altele. Deja le intuiesc.
Cu Amza poți purta acum conversații. Vocabularul lui are multe zeci, dacă nu sute de cuvinte. Și poți observa deja existența liberului arbitru, în primele sale forme. Adică libertatea lui de a alege între posibilitățile de acțiune-schimbare care i se oferă. E fantastic. Și-mi dau seama că un copil e tot ceeea ce tu, ca părinte, îi dai. Toată atenția, toate cuvintele, toate gesturile, toată muzica, tot aerul, toată mîncarea, toată lumina, toate pădurile sau parcurile prin care mergi cu el. Tot ce i se întîmplă îl formează. Tind să cred – m-am gîndit mult la asta – că nu există bagaj genetic, decît în ceea ce privește materia. Adică aspectul fizic. Restul se învață. Bine sau prost. Mult sau puțin. Intens sau superficial.
Da, azi se încheie primul mare capitol din Era Noastră. A fost o perioadă foarte, foarte intensă, în care am încercat să fiu cît mai prezent în fiecare dintre zilele pe care le-am numărat metodic. I-am făcut fotografii aproape zilnic și i-am scris uneori scrisori pe o adresă de email a cărui parolă ar trebui s-o primească cînd împlinește 15, 16, 17 sau 18 ani. Încă nu știu. De azi înainte, Amza intră în societate. Cele circa 7 ore cît nu mai stă acasă îl vor schimba cu siguranță. Iar nouă, mie și Ruxandrei, ne va fi mai greu. Un altfel de greu. Dar cu un Bine despre care știu sigur că nu va înceta să revină la noi.
E bine.
Mai jos aveți o mică selecție din fotografiile pe care le-am făcut în primele 1000 de zile.
Blog personal
Leave a Reply