Mă tem că suntem o nație pe cale de dispariție. Nu pentru c-am emigrat – cei mai buni și mai vii dintre noi – la nivel de exod. Nu pentru că statisticile demografice urlă de ani buni a calamitate și nimănui nu-i pasă. Nu pentru că lăsăm de atîția ani administrarea acestei țări pe mîna unor tîlhari, asemenea unor iresponsabili care-și lasă copilul unui violator pe post de bonă. Nu pentru că ne pasă de educație tot atît de mult pe cît adoră Guță opera lui Heidegger sau Zăvoranu ritualul de afternoon tea cu bune maniere.

Nu! E ceva mai mult decît toate acestea de mai sus. Iar acest ceva e o calitate pe care am cam pierdut-o. Cum să vă spun? Aproape oriunde întorc capul, aproape orice privesc, aud, miros ori simt e prost făcut. Am mers azi puțin prin oraș. Borduri desfăcute, garduri rupte, buruieni pe marginea drumului, claxoane disperate, lămâi pe a căror etichetă ești sfătuit să nu consumi coaja, în viitor nici zeama, bărbați ce nu dau prioritate femeilor la ieșirea din bloc, vînzătoare care-ntorc capul cînd le mulțumești pentru că ți-au scanat produsele, merdenele-n toate intersecțiile, vinuri care n-au cunoscut bobul de strugure, la 7 lei sticla, polițiști care-ți vorbesc cu băh, muzică dăunătoare la radio. Și cîte altele.

Suntem o țară a lucrului prost făcut. Iar ultima mea descoperire în această materie a fost azi… Ateneul Român. Una dintre cele mai frumoase clădiri din București, gîndită de un arhitect francez. Cu o poveste frumoasă și foarte veche. Dar care clădire a încăput, din păcate, acum cîțiva ani, pe mîna unor “specialiști” români. Aflăm de pe wikipedia: Ateneul Român a fost consolidat, restaurat și modernizat în perioada 1994-2004 de arhitectele Ana Braniște, Raluca Nicoară și Gabriela Mindu împreună cu inginerii Dragoș Badea și Silvia Caraman.
Au trecut doar 12-13 ani de la restaurare. Încă una, două restaurări de felul ăsta și vă dau în scris că imobilul inaugurat în 1888 se va surpa pe parcursul vieții noastre. Vă rog să priviți!

Vă veți întreba, poate, de ce am intitulat acest text “Codrin Ștefănescu”. Ei bine, am vrut să dau un nume acestei catrastofe în gena românului și altă idee n-am avut… Dacă-l cunoasteți pe personaj cred că știți deja ce vreau să spun. Dacă nu-l cunoașteți, oh Doamne, cred că nu suntem cu totul pierduți.