Scaunul

magichome

Am stat și eu pe scaunul acela vreo 9 ani. E adevărat, nu din postura de părinte, ci de fiu. Deși, probabil știți, de la o vreme încolo, rolurile nu mai sunt atît de bine conturate… Au fost 9 ani în care tatăl meu s-a luptat cu un cancer. Depistat foarte tîrziu, aproape de faza terminală. Scriam atunci, fără să știu ce va urma, un text cu titlul “Domnul de pe hol“. Era doar începutul.

Pe scaunul de lîngă un bolnav de cancer se întîmplă totul. Iar tu, “aparținătorul”, vei învăța să trăiești timpul în detaliu. Pînă la ieșirea din timp.  O parte a tratatelor despre suferință se scriu, de fapt, în spitale. Pe pat și pe scaunul alăturat. În așteptarea veștilor bune care au de obicei altă treabă. Vei cunoaște, astfel, tot felul de doctori. Unii buni, alții răi, ca-n orice poveste cu autor necunoscut scrisă vreodată. Unii îți vor explica situația în care ești. Alții te vor expedia. Unii te vor ajuta să completezi documentele pentru cîțiva lei în plus la pensia de handicap, alții te vor trimite acasă, anunțîndu-te, undeva la granița nepăsării cu neghiobia, că tatăl tău va muri în 48 de ore… Însă tu nu poți accepta gîndul ăsta. Pentru că e prea devreme. Pentru că e inacceptabil. Pentru că pur și simplu nu se poate. Vei refuza, așadar, sfatul. Și îl vei duce la un alt spital, sperînd să dai acolo peste alți doctori, mai grijulii. Așa am pățit eu în urmă cu 8 ani.

Cei mai buni prieteni ai tatălui meu, în cei 69 de ani ai vieții lui, au fost pacienți. Își povesteau, dintr-un pat în altul, viața și împărțeau micile bucurii aduse – sub formă de mîncare sau veste bună – de “aparținători”. În timp, prietenii tatălui meu s-au dus. S-au dus înaintea lui. Dar veneau mereu alții noi. Mai tineri sau mai în vîrstă. Ce știm sigur despre cancer e că nu știm cînd vine.

De la Melania Medeleanu am aflat că, anual, în România, sunt 500 de copii diagnosticați cu cancer. 500! Asta înseamnă 1000 de “aparținători”. Vi se pare mult? Ei bine, gîndiți-vă cît de puțin a făcut statul român pentru ei: doar cîteva sute de scaune. Așezate, frumos, lîngă pat. Nu s-a gîndit nimeni din guvernele României să construiască un loc, măcar unul, pentru mai puțină suferință. Sunt mii, zeci de mii de bolnavi de cancer în fază terminală. Pentru care finalul este sigur. Vă spun, în stadiul 4B moartea devine o certitudine. Iar agonia este cumplită. Nimeni din țara asta furată sistematic nu s-a gîndit să facă mai puțin dureros finalul Lor. Construim tot felul de statui, catedrale, săli de sport nefuncționale sau centre de informare turistică, pe multe milioane de euro, dar ne doare-n cot de suferința bolnavilor de cancer și a “aparținătorilor” acestora.

Gîndiți-vă puțin la ce oameni stau în scaunele acelea de lîngă paturi. Ce putem spune despre ei? Că-s răi? Că-s egoiști? Că-s corupți? E absurd să răspunzi astfel. Și atunci? Ce e de făcut?

Melania Medeleanu și Vlad Voiculescu, doi români frumoși, care-au inventat și tabăra Magicamp pentru copiii bolnavi de cancer, au găsit un răspuns și la această ultimă întrebare. Se numește Magic Home, iar proiectul lor este PentruMagicHome.ro. Un loc pentru părinții copiilor bolnavi de cancer. Pentru că:

  • Părinții copiilor bolnavi de cancer dorm pe un scaun, noapte de noapte.
  • Nu au o bucătărie în care să poată găti pentru copii în funcție de alimentația impusă de tratament.
  • Nu au condiții de igienă personală, singura baie disponibilă fiind o baie comună din spital, de cele mai multe fără o cabină de duș.
  • Nu au unde să își spele hainele.

Ei, Melania și Vlad, au inventat centrul MagicHOME. Și vă citesc din proiectul lor: Localizat în București, în apropierea unităților de tratament, oferă găzduire gratuită, suport și alte facilități familiilor cu copii diagnosticați cu cancer sau alte afecțiuni grave. În prima jumătate a anului, aici au fost cazați gratuit 300 de copii și membri ai familiilor acestora, însă nevoile reale sunt mult peste capacitatea acestui centru. MagicHOME este o șansă reală la tratament, un refugiu care îi poate ajuta să o ia de la capăt în fiecare zi, oferindu-le condiții decente pe durata tratamentului: băi dotate cu dușuri, posibilitatea de a-și spăla și usca hainele, mese gratuite, locuri de joacă în interior și în curte, suport psihologic și terapie prin artă.

E simplu.

Iar pentru a face și mai vizibil acest proiect genial, ei au gîndit un loc de sprijin. Zi și noapte, fără odihnă lângă patul de spital. Ne-am pus în locul lor și ne vom așeza pe rând pe un scaun aflat în galeria GALATECA (strada C.A. Rosetti nr. 2-4, Bucuresti). Vom sta acolo pe rând, până când primim 100,000 de sms-uri pentru MagicHOME, refugiul părinților de lângă cel mai mare spital oncologic din România. Stai și tu pe scaun. (vezi aici mai multe despre cum poți ajuta și tu).

5 Comments
  • Eliza Nițescu
    November 4, 2017

    Există deja un astfel de loc în Bucureşti, în zona Dristor. Se numeşte Casa Părinților şi a fost pus pe picioare de Asociația Pavel. E bine că sunt şi alte inițiative de acest gen, dar acest loc chiar există, chiar dacă Asociația nu a avut fondurile şi nici priceperea de a-l promova la nivelul acestei campanii noi.

  • Cristian Șuțu
    November 4, 2017

    Știu, Eliza, că există câteva centre de îngrijire paleativă. Eu am aflat de existența lor cu doua zile înainte să moară tata. Cînd umblam ca un disperat să găsesc un doctor sa ii dea morfină. Supărarea mea e că aceste centre, puține, sunt doar inițiative private. Eu cred că Statul ar trebui sa se ocupe cu asta, nu câțiva oameni cu inima mare din zona privată.

  • service gsm
    November 12, 2017

    un proiect foarte frumos. avem nevoie de mai mult aici în România

  • imprimanta etichete
    November 27, 2017

    o campanie extrem de dureroasa pentru unii si extrem de emitionanta pentru altii insa ramane una extrem de importanta.

  • Dan Doran
    December 25, 2017

    Deși nu îmi place să vorbesc despre lucruri lacrimogene, eu fiind în general un sarcastic confirmat, trebuie să recunosc că articolul tău m-a emoționat. Îmi dau seama cît de cumplit trebuie să fie să aștepți sfîrșitul copilului tău, știind că nu poți să faci nimic, că pînă și Dumnezeul căruia i te-ai adresat te-a părăsit definitiv, arătîndu-și fațalui adevărată și crudă. Cred că aș muri de durere.
    Am trăit și eu durerea de a o pierde pe mama mea, moartă tot în spital cînd avea doar 63 de ani, dar nu am putut s-o veghez, fiind departe. Durerea a fost enormă, m-a durut sufletul multă vreme.
    Din nefericire, medicina nu produce doctori cu suflet, medicii nu sînt decît niște tehnicieni reci și blazați, pentru ei bolnavul nu este un suflet, ci un pacient, pe care pot sau nu să îl salveze sau să-l amelioreze, și ei nu pot înțelege că un om poate fi sărac și să nu își poată permite un consult la un specialist sau analize care i-ar fi putut salva viața dacă erau făcute la vreme. În medicină nu există loc pentru dragoste , înțelegere sau compasiune, e loc doar pentru tehnologie performantă și materialism meschin.
    Îmi pare bine că există asemenea inițiative, nici nu-mi închipuiam că e o problemă atît de gravă sau urgentă, uitasem că un copil are nevoie și de un însoțitor, așa cum m-a însoțit pe mine mama cînd aveam cinci ani și făcusem meningită. Dar oamenii nu știu că există probleme pînă ce nu se lovesc ei înșiși de ele.Felicitări pentru articol!

    Ca să fac o paralelă, eu stau astăzi într-un sat uitat de lume, fără curent și cu gardul rupt, fara nicio sursă de venit stabil, și mai ales fără drept la asigurare medicală.Am astm cronic, dureri lombare, un rinichi slăbit de pe urma unei infecții, un picior slăbit la genunchi de pe urma unei fracturi, și mă tratez băbește, cu ceaiuri și unguente preparate de mine și cîteva medicamente pe care mi le permit., și care nu mă pot costa mai mult de cincizeci de lei într-o lună. Nu mă vait din cauza asta, dar dacă voi face cumva cancer în mod sigur nu voi putea să îl descopăr la timp , și voi crăpa cu siguranță pentru că nu voi u avea parale să plătesc analize și tratament.
    Din fericire, sînt expert în plante medicinale, și dacă treaba se va împuți prea rău, în faza terminală voi face un ceai de laur sau de cucută, și voi crăpa liniștit, dîndu-le cu tifla doctorilor și cioclilor care ar fi vrut să se delecteze cu moartea mea cu o agonie îndelungată! :) ;( iypyy

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *