Cred că Adrian Păunescu şi-a visat adesea moartea. Exact aşa cum se întîmplă acum: cu toată lumea preamărindu-l. Cu fluxurile de ştiri incapabile tehnic să preia elogiile tuturor, de la preşedintele Băsescu la Mircea Dinescu, de la Adrian Năstase la Raluca Turcan şi biroul de presă al UNPR. Se gîndea probabil că cineva, poate nu doar primarul Capitalei, îi va ridica o statuie, una foarte mare, de piatră. În parcul Izvor, spre exemplu. Sau că va primi îndeajuns de multe titluri şi decoraţii post-mortem încît guvernul să decidă înfiinţarea unui Centru Cultural Adrian Păunescu, cu 41 de filiale,  sau a unui muzeu cu acelaşi nume.  Mi-l imaginez visînd la schimbarea denumirii străzii Dionisie Lupu, a Universităţii Spiru Haret şi a cîtorva sute de şcoli şi licee, respectiv la dezbaterile publice cu privire la ce fotografie a Maestrului ar trebui să stea pe coperta manualelor şcolare. Mi-l închipui căutînd un alt cuvînt decît Luceafărul cu care noi, elogiatorii lui post-mortem, să ni-l amintim începînd cu a doua zi a înmormîntării lui. Mi-l imaginez plîngînd.