• Salvarea noastră, ca naţie, ar putea veni în momentul în care, citind textul de mai jos, am exclama pe parcursul lui, dar mai ales la finalul lui : Adevăr grăit-a Petru Creţia. Pentru că-mi este imposibil să cred că, atîta vreme cît printre noi au existat sau există oameni precum Petru Creţia, suntem condamnaţi la superficialitate.
  

E plină lumea de oameni superficiali. Superficiali în ce fac, în ce gândesc şi în ce simt. Cu alte cuvinte, lipsiţi de capacitatea de a desăvârşi un lucru, de a-l face ca lumea şi totodată neînstare de vreo adâncime a gândurilor şi a sentimentelor. În plus, incapabili de a-şi da seama că sunt ceea ce sunt.
Sentimentele lor sunt focuri de paie, sau dacă sunt mai intense, nu aduc mult bine celor din preajmă; gândurile lor, chiar când e vorba de oameni inteligenţi, sunt aproximative, volatile, chiar zănatice, oricum fără temei adânc. Asta nu înseamnă neaparat că sunt inactivi şi apatici. Aşa cum există proşti harnici, există oameni superficiali care îşi fac treburile cu sârg (chiar când avânturile le sunt scurte), dar, Dumnezeu ştie cum, ce fac ei iese anapoda, mai mult strică decât dreg, aduc mai multă pagubă decât spor. Îi mănâncă un fel de nelinişte, care îi face veşnic nerăbdători şi pripiţi, îi pune mereu într-o agitaţie deşartă, îi determină să sară iute de la una la alta, cheltuind o energie care se aprinde şi se stinge din propria ei puţină substanţă, fără a fi în stare să se aplice cu stăruinţă şi cu coerenţă unui obiect. Unii sunt simpatici, pot chiar inspira un fel de tandră compasiune, însă, priviţi fără superficialitate, oamenii aceştia, în inconştienţa lor, sunt dăunători celor din jur şi, îndeobşte tuturor. Măcar pentru că nu te poţi bizui pe ei, oricâte ar făgădui în uşuraticele lor elanuri. Mai există şi o altă specie de oameni superficiali, dar nu prin firea lor, ci printr-o atitudine mai mult sau mai puţin deliberată. Aceştia lucrează de mântuială (adică doar să se mântuie de o treabă, să isprăvească cu ea), nu pentru că n-ar putea şi altfel, ci pentru că nu simt îndemnul interior de a lucra cum se cuvine. Le prieşte lenea, chiulul şi delăsarea, nu-i stimulează nimic. Această stare de spirit, răspândindu-se, devine un flagel social şi apare mai ales în orânduiri nedrepte.
Rezultatul unei acţiuni efectuate cu superficialitate este defectuos şi deficitar. Lucrul rău făcut nu corespunde standardului minimal de calitate şi nu rezistă probelor funcţionale. Fie că produsul nu-şi atinge menirea: ce trebuie să taie nu taie, ce trebuie să fie gustos nu are gust, ce trebuie să crească rămâne pipernicit, ce trebuie să meargă stă, uşa nu se potriveşte cu tocul, nici cheia cu broasca. Fie că, mai rău, chiar la o solicitare normală, se produc accidente şi catastrofe: podurile se surpă, cazanele explodează, clădirile şi avioanele se prăbuşesc, trenurile o iau razna şi instalaţiile iau foc.
Acestea sunt efecte. Cauza lor este un rău social la a cărui rădăcină se află un rău moral. Cine lucrează prost, indiferent de motive, se preface că lucrează bine. Astfel că această specie de superficialitate operează un transfer de la realitate la aparenţă. Ceea ce este vorba mincinoasă în sfera adevărului este fapta mincinoasă în sfera acţiunii. Nici o societate omenească nu poate rezista indefinită atunci când se întemeiază pe minciună, pe dubla minciună a vorbei şi a faptei. Simulacrele nu durează.
Într-adevăr, între omul care lucrează temeinic şi cel care nu face aşa există o deosebire esenţială. Cel dintâi sapă brazdă adâncă, face lucruri trainice, slujeşte unei durate. Fapta celui de-al doilea se degradează grabnic, se ponoseşte şi se destramă, cade în paragină. Prost făcute, şoselele se desfundă şi canalele se înfundă, vagoanele devin nişte ruine călătoare, oraşele cad pradă pulberii şi buruienii, statuile coclesc şi se lasă într-o rână. Şi păgubiţi suntem cu toţii buni şi răi. Păgubiţi şi pe desupra decăzuţi de la una din cele mai mari demnităţi ale omului: aceea a lucrului bine făcut.
Am dat exemple din sfera tehnică şi materială pentru că sunt mai grăitoare intuiţiei imediate. Dar tot atâta rău fac în partea spiritului cei care lucrează după ureche. Asta înseamnă să-ţi încropeşti avutul minţii pe apucate şi din auzite, din ceea ce circulă, neverificat, prin aerul vremii, din locuri comune, din prejudecăţi neroade, din informaţii la a doua mână, din cultura de almanah sau din lecturi rău mistuite. Cei cărora le place să trăiască aşa au totuşi cumva sentimentul unei carenţe fundamentale şi atunci caută o compensaţie în falsa profunzime, în folosirea, fără o lungă strădanie a cugetului, a câtorva vorbe care sună adânc, a câtorva idei, pline de gând la origine, şi apoi golite, deteriorate şi tocite de folosirea lor de către asemenea trişti veleitari.

(Petru Creţia, Eseuri morale, editura Muzeul Literaturii Române, 2000)

• * Evadarea de Luni Dimineaţă. Proiect de luptă împotriva ignoranţei.