E ca atunci cînd îţi arzi degetul cu o ţigară. Sau cînd pui mîna pe o oală încinsă. Tresari, doare, te retragi. Nu poţi rămîne acolo. Aşa s-a întîmplat şi cu ştirea despre drama Cruduţei care n-a găsit jacuzzi la Ranca.  Am ajuns, nu ştiu cum, pe www.poezie.ro. Unde am dat de un text intitulat privesc sau nu, văd, scris de Ela Victoria Luca.

Azi am fost prea aproape de oameni, fiecare detaliu
îmi vorbea despre începutul vieţii lor sau poate era
doar lumina strecurată prin ţesătura rară, fină
a perdelelor, căderea firelor de praf pe chipuri
şi mai ales mișcările vizibile, întrerupte de altele
minuscule, fire stranii cu un destin anume, oarecum
perceput înainte de a se desfăşura. Nu pot vorbi
când văd dincolo de aparenţe majore, de nuanţele
unei trăiri care, în loc să se descopere, face un
drum înapoi, se pierde exact când mâna spune același
lucru. Contrastul devine singura cale de a ieşi din
fusul ideilor sau din frământarea acută care începe
în vintre, se transformă în spleen sau într-o
vidare instantanee a minţii.

Ceilalţi sunt atât de aproape încât aş putea să devin
corpul lor mişcător sau un nod dens de gânduri, o haltă
a emoţiilor, cât timp ei stau picior peste picior
frunzăresc nişte hârtii, scutură din umeri, împrăştie
zâmbete sau benevolenţe. Nu știu cine orchestrează
toate aceste scăpări, cine îşi arogă dreptul de a fi
atât de indiferent la rezonanţa sunetelor sau la
mesajele obscure din pupilă, încât aerul capătă forma
unei camere de aşteptare, toţi înăuntru, unul în
respiraţia celuilalt. Îmi ţin spatele bine lipit de perete
să nu mă fac una cu moartea.

E un zoom in pe fiecare celulă, caut resurse, micile fire
de argint, apa încă neamestecată cu sare, cu nimic din
celălalt dizolvat înăuntru, cine ştie de când. Eu însă ştiu
bine momentul de confuzie, secusa în care am trecut
unul prin altul ca printr-o memorie ecran. De atunci
pe marginile mele cresc celule de inimă.

• * Evadarea de Luni Dimineaţă. Proiect de luptă împotriva ignoranţei.