Dintre toate lucrurile pe care le-am făcut ale mele vreodată – și dacă mă uit prin casă, văd cîte ceva – cred că nu greșesc dacă afirm că sistemul audio mi-a schimbat viața cam cel mai tare. Bine, ar fi și cărțile, dar pe acestea am început să le cumpăr de pe la 15 ani. Însă muzica, muzica ascultată la o înaltă fidelitate, e o chestiune de dată recentă în viața mea. De aici și entuziasmul. Ascult muzică de o viață, ca toată lumea, evident, dar de cînd am sculele astea, vă spun, e altă poveste. E cu totul altă poveste. Să încerc să vă explic.

Eram acasă la Dan Byron și, pentru că omul se pricepe bine la muzică, îmi dă să ascult diverse albume de care nu știam, dar și unele despre care credeam că le știu bine. Ați ghicit, nu le știam deloc bine. Erau sunete în piesele respective pe care le auzeam pentru prima oară. Cum să vă spun? E cumva șocant să afli după niște ani buni de conviețuit cu nevastă-ta în cîteva roluri misionare că e în stare de niște artificii pe care le vedeai doar prin filme. Sau, ca să folosesc o altă comparație ca figură de stil, e plăcut să descoperi că poți merge și cu viteza a treia, a patra sau a cincea, tu fiind obișnuit să mergi, mulți ani după ce ai făcut școala de șoferi, doar cu primele două viteze.

Așa se face că într-o bună zi am intrat cu prietenul Dan în niște magazine, din care am ieșit cu: un pickup, o stație de amplificare și două boxe. Toate din categoria “profesional”. Apoi am început să cumpăr discuri. Și să ascult. Și să le vorbesc tuturor prietenilor mei despre noua mea pasiune. Cu patimă.

M-a întrebat într-o zi Mihai Stescu ce preamp folosesc. Părea că mă duce într-o zonă a orelor de fizică din liceu, unde mărturisesc că n-am fost deloc un premiant, motiv pentru care i-am răspuns sec ce-mi aminteam că îmi spunea Dan cînd am ales pickup-ul: “are preamplificatorul integrat”. Mihai mi-a zîmbit și mi-a zis c-o să-mi facă cunoștință cu Dostoievski.

El este Dostoievski 004. Un preamplificator pe tuburi. Construit de Mihai. Care ne explică:

Muzica imprimată pe vinil nu primește la momentul presării nicio componentă digitală. Ca urmare, e recomandat ca întregul lanț de amplificare să fie analogic. Iar în lumea analogică, tuburile electronice sunt pe departe componentele cele mai potrivite pentru această treabă. Lucrând în general la tensiuni mari, sunt extrem de sensibile la semnale de nivel redus și au o gamă de frecvențe de trecere mult mai mare decât a componentelor cu semiconductori. Se consideră că tuburile oferă un sunet cald, complet, mai aproape de experiența unui concert.

Mihai merge și mai departe cu explicațiile. Ascultați-l:

Recording Industry Association of America (RIAA) este asociația care se ocupă printre altele și de standardele tehnice impuse în industria înregistrărilor din Statele Unite și prin urmare, în întreeaga lume. Ei bine, în ceea ce privește vinulurile, RIAA a impus corecții ale sunetului la imprimare, care trebuie aplicate în sens invers și la redare. Pe scurt, sunetul înregistrat pe viniluri are mai puțin bas și mai multe înalte. La redarea vinilurilor trebuie să accentuăm basul și să tăiem din înalte, însă nu ca orice filtru de trecere. Corecția RIAA trebuie să aibă 3 frecvențe de trecere, 2122 Hz, 500 Hz și 50 Hz. Datorită exactității în calcul și ca urmare a valorilor exotice ale componenteler necesare (și a toleranței acestora), corecția RIAA nu se mai face în majoritatea preamplificatoarelor. Preamplificatorul meu are această corecție și acesta este unul din punctele lui forte. De aici provine și senzația de sunet complet, căruia parcă nu-i lipsește nimic.

De ce Dostoievski? Fiți atenți!

Condensatorii de pe ieșirea preamplificatorului sunt rusești, dintr-un lot din anii 1974 / 1978. Din cauza asta, eu i-am zis Dostoievski. Carcasa din aluminiu este Hammond, fabricată în Canada și găurită de mine (de aici și imperfecțiunile vizibile, pentru care te rog să mă scuzi…). Conectorii audio și întrerupătorul pornit / oprit sunt din Germania, iar tuburile sunt din Slovacia.

Nu știu cum să vă spun, chiar acum cînd scriu acest final de text, la mine-n casă se aude Patti Smith – Horses (1975). Aș putea să jur că Patti e lîngă mine. Și-mi zîmbește în timp ce cîntă.

Mulțumesc mult, Mihai!