Tocmai ieșisem din mină și mă îndreptam, picat pe gînduri, spre casa lui Sorin în ale cărui camere cu sobe pentru foc de lemn am dormit și am mîncat timp de patru zile. Întîlnirea cu istoria de aproape 3000 de ani fusese năucitoare. Credeam că știu multe despre Roșia Montană, dar de fapt nu știam nimic. Cei șapte kilometri de galerii romane de sub Roșia Montană se transformaseră, brusc, cît ai pocni din degete, în nu mai puțin de 150 km. Un ditamai orașul. Întins pe 19 niveluri. Cu tot felul de dovezi ale existenței străbunilor noștri în ele. Muntele ăsta ca un șvaițer fusese săpat pentru aur cu mult înainte de venirea romanilor. Străbunicii dacilor, agatîrșii, despre care Ministerul Educației Naționale din România nu te învață absolut nimic, își împleteau părul – se spune – cu fire din aur de la Roșia Montană. Și cîte altele…

Mergeam pe drum, în miros de fum de la foc de lemne, și încercam să rememorez, ca să nu uit, tot ce văzusem și simțisem în cei doar 200-300 de metri de galerie romană în care apucasem să intru. Lîngă mine era Bianca, iar în spatele nostru, pe post de ghid, un cîine. Stranie făptură. Cu o zi înainte, cîinele ăsta de culoare maronie scăpase cu viață dintr-o confruntare sîngeroasă cu un alt cîine, de data asta unul alb și mult mai mare. Cîștigase teritoriul, adică spațiul din imediata apropiere a grupului de fotografi adus de Foto Union din București să afle și să povestească despre adevărata Roșia Montană.

De undeva din spate, soarele dezgheța geamurile caselor nelocuite și iarba din curți. Fusese o noapte de octombrie cu lună plină. Și al dracului de friguroasă. Din sens opus cobora spre noi un bătrîn, care, după haine, părea că merge la biserică. Avea pe cap o căciulă neagră, iar eu mă uitam la el și mă întrebam cine-o fi fost Mercurio, al cărui nume în latină îl citisem pe o piatră funerară veche de 2000 de ani redescoperită în curtea muzeului improvizat de la Roșia Montană. În liniștea aia de nu-ți puteai auzi decît gîndurile, cîinele își ridică buza de sus și o ia la fugă spre bătrîn. Să-l omoare, nu alta. La o juma’ de metru de nădragii bătrînului, cîinele lătra ca turbat, de se auzea pînă sus în carieră. Omul își ținea acum căciula în mînă și parcă-l ruga să nu muște. Urlam și eu către cîine în timp ce mă apropiam în fugă de bătrîn. Nu-l mușcase, dar îl speriase bine. Ochii bătrînului mă întrebau: “Da’, ce-o avu cu mine?…”.

Acum 3000 de ani, prin locurile astea își ducea veacul un neam despre care istoria l-a reținut vag sub numele de agatîrși. Nu știm azi mai nimic despre ei. Celebrul Aristotel, pe care-l studiază orice elev sau student din România ori de aiurea, spunea undeva în cărțile lui că la agatârși legile se cântau, pentru a fi învățate pe dinafară. De unde deducem că strămoșii noștri aveau legi și țineau să le respecte. Și Herodot amintește de agatîrși, localizîndu-i undeva în apropierea rîului Maris (Mureș) și descriindu-i ca fiind gingași, bogați în aur și avînd o proprietate comună asupra femeilor. Etimologic, numele vine de la agathirsoi, care se traduce prin conducătorii cu toiege. Așa o fi fost…

3000 de ani mai tîrziu, agatîrșii aveau să rămînă fără gingășii și, mai trist, fără gingii. De aur nu mai zic. În fața cîrciumii din sat, sprijinit de un stîlp, nea Florin ține în buzunarul hainei o sticlă cu bere. O bere ieftină, în recipient de plastic. Se uită-n zare, de parc-ar fi pierdut ceva. Îmi povestește că și-a vîndut casa canadienilor cu 1 miliard de lei vechi și că a avut probleme cu procurorii. De la o vecină care l-ar fi acuzat de viol. Nici proprietatea comună asupra femeilor nu mai e ce-a fost. Prin fața lui, pe uliță, trec acum cîțiva bărbați în salopete verzi cu ecusoane RMGC. Cam 600 de roșieni au mai rămas în sat, majoritatea fiind angajați la firmă. Le-am zis golzi, după numele firmei care – spune șeful guvernului de la București – a plătit politicieni pentru a putea începe extracția celor peste 1300 de tone de aur. Aur care ar fi rămas ascuns în filoane printre cele 19 etaje de galerii romane și dacice. Golzii nu fac încă minerit, că nu s-au luat toate aprobările, ci cu zidăritul. În mărinimia lor, canadienii de la Gold Corporation refac sau consolidează casele cumpărate de la roșieni. Pentru – vezi Doamne – păstrarea patrimoniului.

Zeno Cornea e o specie de roșian pe cale de dispariție. El nu vrea nici în ruptul capului să-și vîndă casa și pămîntul. Pe vremea comuniștilor, spune el, muntele a fost dinamitat cu o cantitate de explozibil infinit mai mică decît se preconizează pentru exploatarea RMGC. Și, totuși, atunci au fost sparte puzderii de geamuri din sat, iar biserica a crăpat ca la cutremur. N-o să mai rămînă nici o casă în picioare acum, spune Zeno. Și, probabil, nici o parte din bisericile ridicate pe la 1800 de un anume Mihăilă Gritta, miner aurar și proprietar de mină. Despre care legenda spune că într-o noapte ar fi visat un loc într-o galerie în care, dacă sapă, dă de mult aur. Și așa a fost. 1700 kg de aur aveau să se transforme în anii ce-au urmat în șapte biserici și șapte școli confesionale. Pentru moții din Munții Apuseni. Și pentru viitorul lor.

Zeno Cornea e acum un fel de vedetă locală. A stat de vorbă cu toți conducătorii României din ultimii ani și a încercat să-i convingă să nu vîndă Roșia Montană. S-a tras de guler cu toți: de la Băsescu la primarul din sat. E suficient să dai o simplă căutare pe YouTube cu numele Zeno Cornea și o avalanșă de argumente anti-RMGC îți va invada calculatorul. În ultimele luni, de cînd cu protestele “Salvați Roșia Montană” de la București sau Cluj, Zeno a devenit un simbol. O statuie vie. Îl vezi zilnic înconjurat de mici grupuri de turiști cu aparate foto în mînă.

Sora lui Zeno gătește la foc de lemne și din cînd în cînd își pune casa la dispoziția turiștilor ce se vor mira de carpetele de pe perete și de bibelouri. Nu vă imaginați însă că sunt mulți turiști în Roșia Montană. În lipsa presei, zvonul ia locul informației corecte, echidistante și obiective. Iar zvonul cel mai la modă e că la Roșia Montană ești bătut pe străzi. Mai bine stai acasă și-ți vezi de ale tale. E unul din motivele pentru care pe Google nu găsești mai deloc imagini din Roșia Montană. Și nici relatări de la fața locului. Ci doar de la mitingurile Salvați Roșia Montană din Piața Universității, București. Vă rog să mă credeți, în afară de lapte uneori și de soartă cel mai adesea, nimeni și nimic nu e bătut în comuna din mijlocul Transilvaniei.

O poți lua pe uliță-n sus pînă la Piatra Corbului fără a ți se învineți ochii. Sau o poți lua în jos spre Piatra Despicată – o formațiune geologică din imediata apropiere a satului, despre a cărui proveniență nici un om de știință nu poate oferi detalii. Nu știm cînd și cum a apărut Piatra Despicată la Roșia Montană, dar putem bănui că, o dată reîncepută exploatarea minieră, ea se va transforma în steril. Ca și Piatra Corbului, de altfel. Sub care se prelinge o vale pe care o mai puteți încă admira neacoperită de resturile muntelui pe care golzii vor să-l radă anulînd, practic, orice șansă de a mai aduna informații despre strămoșii noștri, agatîrșii, și de strănepoții lor, dacii.

Dacă vreți să vedeți cum va arăta valea-n viitor, mergeți două dealuri mai încolo, la Roșia Poieni. Acolo unde lacul cu steril are tot timpul anului, chiar și primăvara, culorile toamnei.

Vă sfătuiesc să vă lăsați lacrimile acasă! Veniți costumați în jurnalist, eventual, pregătiți pentru a relata, căci altfel ți se rupe inima. Și treceți neapărat, la întoarcere, prin curtea lui nea Emil Roșca din Lupșa. O să vedeți la gardul casei lui două stegulețe cu drapelul României și un anunț cu vindem țuică, mere, pere și gutui.

Cînd nu mulge vaca și nu bate prunii, Emil Roșca scrie cărți. Legende din șezătoare e una din ele, pe care i-am cumpărat-o cu 10 lei. Acum ceva timp, împins de nevastă de la spate, nea Roșca s-a dus la tipografie să vorbească cu un editor. Care i-a cerut 2000 de lei pentru a-și vedea cărțile publicate. Omul și-a vîndut pădurea de brazi, 10 hectare, cu fix 2000 de lei. Iar cu banii în buzunar s-a întors la tipograf. Băi, nea Emile, dar banii ăia erau buni cînd ai venit tu prima oară la mine, între timp au crecut prețurile și s-a mărit TVA-u’. Te costă 3500 de lei acum. A trebuit să-și vîndă și vaca la un tîrg și să completeze suma, doar că tîrgul era peste vreo două luni, perioadă în care prețurile au crescut din nou. Noroc c-un om de suflet de la Direcția de Cultură a județului, care l-a ajutat cu restul pînă la 5000. Și uite-așa vă pot citi un fragment din Legende:

Acolo sus pe Dâmbul lui Colan, la Prelucă sau ori pe unde prin acele locuri, bătrânii îți povesteau cu tremur în glas și groază în priviri despre vremea în care au bântuit pe aceste meleaguri, cetele de oloși. Povestea lor spune despre oloși că erau înalți încât pădurea abia le trecea de genunchi, trupul le era acoperit de păr negru, iar cînd mergeau pășeau din deal în deal. Hrana lor preferată erau zimbrii și balaurii ce trăiau în turme dese pe aceste locuri. Uneori cînd aveau poftă să mănînce carne de pasăre, smulgeau fagii din rădăcini și cu ei doborau vulturii uriași ce brăzdau cu zborul lor bolta cerului. După ce aceste animale sălbatice s-au mai împuținat, iar ei s-au înmulțit, au coborît la șes unde au început să prindă vitele oamenilor și să le mănânce ca pe niște gîndaci. În goana lor după hrană nu băgau de seamă și nimiceau satele ca pe niște mușuroaie de furnici, iar sărmanii oameni nu știau unde să se mai ascundă să scape necălcați de tălpile lor uriașe. Sabin din Deal ne arată Piatra Surligata și ne spunea că acolo și-ar fi avut ei cetatea, dar Gheorghe Dingului ne arată spre creștetul Muntelui Mare, Colțul Bălaciului și ca să aibă mai multă credibilitate, se jura că acolo a fost Cetatea Oloșilor. (…)

Femeia lui nea Roșca, pe a cărui față nu poți citi altceva decît bunătatea, ne oferă niște brioșe cu smîntînă tocmai scoase din cuptorul sobei. Are emoții – poate nu așa de mari ca atunci cînd i-a oferit lui Traian Băsescu, venit la Tîrgul de pe Muntele Găina, o sticlă cu țuică decorată artizanal cu mîinile ei – și ne întreabă dacă vrem să ne facă niște cartofi prăjiți. Nu știe ce să mai facă cu palmele. Apoi, cît soțul ei ne umple plasa cu fructe, ne arată fotografii cu fata lor de 24 de ani plecată la oraș să predea engleza la o grădiniță. Vă mai amintiți cînd ați fost ultima oară fericiți să puteți plăti pentru ceva produse, de dragul celor ce le-au vîndut?

Între timp, la Roșia Montană se pregătește să înceapă cea de-a 3756-a iarnă de la prima pepită găsită în Muntele cu Aur din care, potrivit mozaicului de pe Basilica Sant`Apollinare Nuovo din Ravenna, au plecat cu daruri spre pruncul Iisus cei trei Crai de la Rasarit. Priviți aici de nu mă credeți.
În ușa bisericii din Roșia, bătrînul își așează căciula neagră pe cap și-și mai face o cruce. Ca să nu fie mușcat de cîine.

Text scris în urma Taberei de Fotografie și Reportaj organizate de Foto Union la Roșia Montană, județul Alba / 17-21 octombrie 2013.