Trecuseră mai bine de două ore de cînd îmi povestea viața lui. Tăceam și-l ascultam fascinat. Brusc, îi fuge privirea pe geam și-și pierde șirul ideilor. Era primul lui client pe ziua de azi. Uite că vine Andrei, trebuie să-i fac de mîncare. Mi-am zis: probabil o fi vreun prieten bun. Sau o rudă. Ei bine, nu. Aveam să aflu mai tîrziu: Andrei era un client ca oricare altul. Iar Nea Nik – așa e el – are bunul-simț mereu acasă. E cumva ciudat sau mai degrabă mult prea familiar să asiști la o scenă în care un proprietar de cîrciumă se consultă cu clientul despre modul în care să-i pregătească mîncarea. Discuția e calmă. Și caldă. Ca între un tată și fiul său. Ce să fie? O friptură, zice Andrei. Un antricot de vită, aș propune. Andrei dă din cap cum că e foarte bine. Și adaugă că ar vrea o salată și-un risotto. Îl fac fără unt, da? Că știu că ție nu-ți place sau n-ai voie…. Apoi îmi face semn că se duce la bucătărie. Profit de moment să-i spun că mi-a făcut cu ochiul o pizza din meniul afișat pe perete. Îmi zîmbește: Ți s-a făcut foame, e?  Dau și eu din cap.

Cît e Nea Nik la bucătărie îmi aprind o țigară și rememorez părți din discuția de peste două ore. Omul împlinește 60 de ani în octombrie, însă experiența lui e cît pentru șase vieți. El este cel care susține că a deschis primul fast-food din România. Se întîmpla înainte de Revoluție, în 1987, cu acordul statului comunist, și avea cinci produse în meniu: hamburger, hotdog, friptură, înghețată și limonadă. Era o chestie la minut, adică tot fast-food, doar că atunci nu se numea așa. După Revoluție, la un an, a deschis primul fast-food real, undeva în Piața Amzei. Mi-a mers bine, am făcut o groază de bani. Dar a venit McDonalds prin 1994 și, încet-încet, am luat-o la vale. A încercat apoi diverse alte lucruri, importuri, construcții, un restaurant, dar lucrurile n-au mai stat așa de bine. Inclusiv cu locul în care ne aflăm acum.

Eu, vă spun sincer, pînă acum cîteva zile nu auzisem de Interbellico. Și nu înțeleg cum de mi-a scăpat. E undeva pe strada Maria Rosetti, iar programul începe de obicei după 15.30. Gătește Nea Nik însuși, iar tanti Violeta îi este ajutor. După Andrei au mai venit și alți clienți, nu mulți, însă doar tineri, undeva în jur de 30 de ani. Toți lăsau impresia că ajung acasă cînd intră la Interbellico. Am avut iarăși o senzație stranie, de bucurie amestecată cu invidie, cînd al doilea client care a intrat după Andrei a primit imediat pe masă, fără să ceară, o bere rece. Tanti Violeta știa exact ce vrea tînărul: M-am gîndit eu că ți-e sete.

Probabil că n-ar fi trebuit să scriu acest text. Pentru că Interbellico e locul acela din București ferit de gălăgie, cald, primitor, cu oameni frumoși, în care ai senzația de acasă. Și în care mîncarea – adică produsul muncii lui Nea Nik – este excelentă. Fiindcă Nea Nik, care a trecut prin multe în viața asta, știe bine ce înseamnă să ai și să n-ai. A luat-o de multe ori de la capăt, de la zero. Ultima oară acum 11 ani cu acest Interbellico. Pe care l-a gîndit inițial ca o afacere pentru fiul său, dar bănuiți că știți povestea cu fiul cel risipitor. În cazul lui Nea Nik, fiul risipitor nu s-a întors încă acasă.

Nicolae Scarlat, zis și Nik: Eu cînd îi aud pe toți tinerii ăștia că nu găsesc de muncă, că nu am de lucru, că se găsește greu, că trebuie să ai relații… Bă, mă lași? Chiar așa? Eu nu cred chestia asta! Eu cred că toată lumea și-ar găsi de muncă. Numai cînd nu vrei sau cînd nu știi să faci nimic nu găsești de muncă. Orice angajator are nevoie de oameni calificați. Are nevoie să prospere firma, afacerea. Are nevoie să-și acopere obligativitățile salariale și către stat, are o răspundere. Ori treaba asta trebuie să fie serioasă. Și trebuie să se facă bani. Că dacă ăla nu știe, ăla nu știe și ăla trebuie împins de la spate, n-o să se facă bani. Nu se fac bani, n-are de unde să dea salarii. Și apoi sar toți de cur în sus. N-are bani nici să-și plătească impozitele. Pe scurt, un angajator are nevoie de oameni calificați, care să știe ce au de făcut. Toți cei care nu-și găsesc de muncă… nu știu să facă. Ai toate condițiile în România, dacă-ți merge mintea, dacă vrei, dacă ești dispus. Nu te împiedică nimeni să faci. Te împiedică cineva să-ți faci un SRL? Nu. Totul e să respecți legislația și să-ți plătești dările. Iar asta se cere oriunde, că e Germania, că e Anglia, că e Franța, oriunde.

• Proiectul „Fii activ la orice vârstă!” este implementat de ANOFM în parteneriat cu Rusu & Borţun Consultanţă şi SYSTEM & NETWORK SOLUTIONS, şi este finanțat prin Programul Operaţional Sectorial pentru Dezvoltarea Resurselor Umane 2007 – 2013