“Nu ești singur. Sînt în viața ta, la o tastă de telefon, la un clic de mouse, la două stații de tramvai. Adormi cu gîndul ăsta, poate te vei trezi mai încrezător dimineața următoare. Mă poți deranja oricînd, cu o bazaconie. Îți poți permite asta cu mine, că de-aia-ți sînt prieten. Pentru că, de fapt, nu mă deranjezi niciodată; să aflu despre tine e oricînd o bucurie și orice motiv pe care-l găsești pentru-a mă suna sau a-mi scrie e numai bun”.

Cuvintele de mai sus au fost scrise de Violeta. O femeie extraordinară pe care am descoperit-o întîmplător prin 2008, într-o seară de februarie, într-un bistro aflat undeva în spate la Intercontinental. Trecuseră doar cîteva zile de la deschiderea localului și eram singurii ei doi clienți. Nu știam nimic unii despre alții, dar ne-am împrietenit la foarte scurt timp după ce ne-a spus așa: “Bună seara! Eu sunt Violeta. Ce v-ar plăcea să mîncați? Astăzi am gătit……..“. A fost deajuns un dumicat. Nu mai știu ce am mîncat în seara aia, dar știu precis că abia așteptam să ajung acasă și să anunț repede, pe blog, întîlnirea.

Între timp s-au întîmplat multe. Bistroul ei devenea tot mai cunoscut. Iar eu salivam de fiecare dată cînd citeam pe twitter sau pe facebook ce gătește ea. Cu toate acestea, astă-iarnă localul a fost închis pentru public. M-am întristat. Știam cît e de greu să ții deschisă o întreprindere frumoasă. Doar că zilele trecute fața mi-a zîmbit din nou aflînd că Violeta s-a întors în bucătărie. Într-un nou local. Undeva în spate la Unirii, pe strada Ionescu Gion la numărul 9 (harta aici). Am luat o porție de spanac şi urzici cu ciuperci de pădure, leurdă, mămăligă, ou, Parmezan și alune. Apoi un desert – o tartă cu afine. Și am schimbat cîteva cuvinte cu Violeta și Ediz.

Iar e bine.

• PS. Nu știu cum să rezist tentației desertului ei de azi: Tartă de ciocolată cu smochine, frișcă şi nuci.