Nu știu precis dacă eu am renunțat la ea sau ea a renunțat la mine. Cert este că după atîția ani unul dintre noi a obosit. Sau poate amîndoi. Da, cel mai probabil am obosit amîndoi. De mersul împreună, desigur, căci, altfel, şi eu, şi ea ne-am văzut fiecare de drumul său. De parcă nimic nu s-ar fi întîmplat.

Vă dați seama că scriind acum despre asta mă declar cumva copleşit de o părere de rău. Dar e firesc, cred. Nu? Sunt totuşi 15 ani în care am trăit laolaltă. N-o să vă povestesc acum cîte ni s-au întîmplat. Poate altădată. Pentru cine ştie să citească printre rînduri, în beciurile acestui Palat sunt totuşi cîteva capitole bune din povestea noastră. O poveste consemnată trecător – dar totuşi consemnată – în Manualul de Jurnalistică care se studiază astăzi în facultate. Despre altele, poate, dacă voi avea energia de a le scrie cîndva, într-un viitor mai îndepărtat.

Aţi ghicit, eu şi Presa ne-am despărţit. S-a întîmplat anul trecut.

Acum e ca-n fotografia de mai jos (surprinsă la miezul nopţii trecute): artificiile, cîte or mai fi ele, le voi privi din depărtare. Dar le voi privi cu atenţie, aşa cum am făcut-o în ultimii 15 ani.