Nu ştiu exact cum, aseară, pe la 20.00, am nimerit într-o hrubă. Undeva, într-un sat în apropierea Târgoviştei. Locul nu semăna cu nimic din ce văzusem în ultimii 36 de ani. O încăpere de trei pe trei metri, cu pereţi din placaje, fără geamuri şi cu două uşi ciudate. Ambele se deschideau din două mişcări: una pe verticală, şi alta – aţi ghicit, deşi sunt sigur că nu vizualizaţi – pe orizontală. Lumina nu părea să aibă o intensitate mai mare decît cea a unei lumînări. Dar nu, era un bec, unul slab, din cele incandescente de care nu se mai fabrică de multişor. În mijlocul încăperii era un butoi, iar pe butoi erau aşezate două coate. Un fost şef de ocol silvic, care suferise cîteva operaţii grele în zona abdominală, şi un profesor ce nu mîncase de trei zile îşi măsurau puterile. Atîtea cîte mai aveau. Iată-i! În spatele locului din care am surprins imaginea, un fost călugăr privea cu atenţie în folderul unui laptop conectat la o staţie de amplificare, cu boxe de maşină zidite în nişte cutii dintr-un placaj asemănător pereţilor. DJ-ul avea barbă şi părul strîns în coadă, dar hainele nu aduceau decît la culoare cu cele ale unui călugăr. Alegea muzica pe care ştia că o vor cînta cu toţii: Phoenix, Roşu şi Negru, Iris, Maria Lătăreţu, Frank Sinatra, Grigore Leşe. Sau muzica ce umplea paharele: BB King, Joan Baez, Deep Purple.

Mirosea foarte tare a miel la cuptor. Una din uşile hrubei ducea înspre o bucătărie, acolo unde o femeie gătea cu răbdare la foc mic.

În tabloul ăsta dostoievskian, D., stăpînul hrubei, pe care l-am întîlnit prima oară la un concert în Big Mamou, acolo unde l-a plătit pe Rareş Totu să cînte încă o oră pentru toţi cei din club, mi-a zis aşa la plecare: “Prietenia e mai importantă decît familia. Pentru că prietenia e dezinteresată. Ai o nevastă, ai copii, ai o casă, pe astea trebuie să le faci. Eşti interesat să le faci. Dar prietenia nu. Prietenia e dezinteresată. Vino oricînd la mine! Vino marţea, mai ales. Sau miercurea. Sau joia, vinerea, sîmbăta ori duminica. Lunea nu veni, că luni mă reculeg. Nu trebuie să mă suni înainte. Ia-mă prin suprindere şi zi-mi că eşti în faţa porţii. La mine nu există că – vezi Doamne! – am altceva de făcut. Tai direct o oaie şi dăm drumul la viaţă. Viaţa trebuie trăită, dar pentru asta e nevoie de prieteni“.