de Andreea Caprescu

Viitorul înseamnă tot ce nu poți vedea, cand treci peste trecut și mizezi pe prezent. Înseamnă un șir de „poate”, „ dacă”, „să sperăm”. Viitorul mi-l simt. Când mă uit în ochii unuia ca tine, când trag cu urechea la uși. Când dau cu capul de ce-mi urează un cor de necunoscuți, pe-o dată fixă. Viitorul e o sugativă de amintiri, care se cladește pe ce-am mai trăit, pe ce ne-a mai rămas. Prevăd sfarșituri fericite, dar comune. Prevăd că Dumnezeu nu irosește simplitatea pe posibilități. Și mai prevăd că toți o să știm a confecționa lucruri frumoase. Dar, ca și anul trecut, o să le aruncăm la tomberon, fiindcă n-avem exercițiul imbrățișării lor. Presimt că liste și planuri vor zace lipicioase, pe foi, la vedere. Și se vor stropi cu ulei încins când vom pune cartofi in tigaie. Fiindcă nu cer mancare, se pot amâna iar, se pot modifica sau anula. Presimt că nu te vei abține. Și vei spune cuiva cât de bine va fi. Cand colo, tu optimist de ocazie, abia descoperi ce e bun pentru tine. Presimt ca vei fi victima în slujba propriului interes. Mai mult și mai mult, mai grabit și mai grăbit, în picioare și flamând. Prevăd că cei tot mai rari vor deveni tot mai scumpi. Mai absenți, mai doriți, mai căutați. Prevăd forma unor guri care vor rosti păreri de rău, dupa ce sporovaie cocoloașe ce nu mai au loc in minte. Presimt că toti o să căutăm liniștea, urlând ca niște descreierați, într-un haos inundat de egoism. Fiindca ne-am învățat să cerem pacea ridicând vocea peste a unuia care deja țipă. Presimt că o să răscolim cuiburi de vipere, pentru o sămânță de ceva care unge sufletul. Și ne vom văita mâinile sfrijite, degetele crapate și saracia. Ca niște amărâți școliți printre bocitoare și milogi. Presimt că n-am chef să-mi insult viitorul cu prognoze. O să vina o zi după alta, de 365 de ori. Si de 365 de ori o să mă trezesc altfel, o să ascult altfel, o să beau cafeaua altfel, o să aștept metroul altfel, o să fiu obraznică altfel. Prevăd că vor mai fi mușchetari care vor imprăștia câte o culoare peste norii citadini. Niște zglobii impiedicați in tandrete, niște clovni prost plătiți în parcuri pentru bătrâni deranjati de copii. Prevăd câmpuri de tablă, populate de roboți avari. Care bat la usi de fier si lasă dezamagiri dure ca oțelul. Presimt că mă simți. Presimt că vei lovi cu pixul de masă. Sec, cu ochii in patru, cu programul in derulare. Presat de timp, atingând podeaua cu vârful pantofului văduvit de lustru. Presimt ca ne vom opri ca niște bețivi, cumva, cândva, în dreptul unui pian. Și-om cucăi pe niște inventare neterminate ale anilor nepuși în ordine. C-o mână la falcă. Cu cheful unei muste pietrificate-n miere. Cu expresia unui vampir nedormit de sute de ani. Care se intreabă cum e să nu poți vedea mai departe, când treci peste trecut și mizezi pe prezent. Presimt că zambesti. Și fă-o azi, pentru mine. Căci urmează peste 300 de zile în care nu-ți cer nimic. De teamă să nu iți deranjez viitorul, inventarul, clovnii, pianul, drumul și pantoful …