Amabil ca un computer tomograf, Traian Ungureanu publică în Europa Liberă o fotografie care anunță vești nefavorabile pentru cine a deschis vreodată o carte. În mai puțin de 30 de ani, o țară care avea, încă, deprinderi și criterii în materie, s-a desprins complet de cultură. Și operația a fost un succes total. Eliminarea culturii a arătat că viața continuă fără pierderi. Sistemul școlar s-a prăbușit, limba scrisă și vorbită nu mai au legături semnificative cu limba română, comunicarea și gîndirea au o ușurință simplificată de necunoaștere înlesnită de viclenie sau ambiguitate. Dar toate astea nu fac decît să dovedească răspicat unul și același lucru. Societatea funcționează și așa. Oamenii cresc, fac uneori carieră, conduc, merg la alegeri, aleg guverne și au succes în viața privată sau publică. Fără legătură cu prezența culturii și în strînsă relație cu absența ei. Cultura nu e necesară și nu se justifică, întrucît nu aduce cîștiguri ci doar obligații și complicații fără sens. (de aici, recomand parcurgerea întregului text)

Se simte vreo adiere de panică la voi? Că la mine nu. Toată lumea e la job și face bani pentru a avea. Atît. Viața merge înainte – spune cea mai ineptă zicere înregistrată vreodată în bucătăriile unde se discută, la o țigară, despre Netflix și cam atît. Vestea și mai proastă e că în continuare se fac copii. Nimeni nu poate explica precis sau măcar vag de ce. De vreo patru ani, de cînd a apărut Amza în viața mea, sunt foarte atent la subiectul ăsta și ce văd în jurul meu mă îngrozește: copilul a ajuns, la cei mai mulți dintre noi, o bifă în CV.  Adică un semn într-un registru spre a ști că a fost efectuat. Și atît. Ce facem cu copilul? Noi? Nimic. Noi avem un job. Să plătim o bonă, o grădiniță, o școală, un afterschool și-un cont de Netflix.

Cam asta e fotografia și cu noi, ăștia mai mari. Suntem lăsați în plata Domnului. De niște “părinți” care au doar obsesia banului. Avem Netflix, avem MegaImage, avem Halloween, avem Uber, și-avem liber de Rusalii să mergem la un grătar. Ce ne-am mai putea dori? Prostul nu știe niciodată că e prost. La fel și schizofrenicul sau autistul.

Pe la 1860 și ceva, înainte de înscăunarea Regelui Carol I, analfabetismul în România era undeva pe la 90%. Nu suntem foarte departe azi de acel procent. Studii recente (vezi aici) spun că analfabetismul funcțional depășește 50%, în creștere galopantă (38% în 2015 și 43% în 2018). Suntem, pur și simplu, părăsiți. O altă inepție din bucătărie zice că pe părinți nu îi alegi. Doar că de data asta chiar i-am ales. I-am ales să ne lase singuri în fața televizorului și să ne îndobitocească. Nimeni nu vorbește nimic, niciodată despre educație. Despre singura noastră salvare: cultura. Aia din cărți.

La doar cîțiva ani de la întronare, Regele Carol I ordona reforma disciplinată a educației în România. Așa se face că doar între 1897 – 1901, adică în patru ani, în Regat, sub ministeriatul lui Spiru Haret, se ridicau 2343 de şcoli. Sunt școlile acelea care au făcut România Mare și tot ce e important în cultura românească, fie că e vorba de literatură, pictură, muzică, arhitectură sau inginerie. Elita României mergea la studii în Londra, Paris, Viena sau Berlin, adesea cu burse oferite din banii noștri. În orașul unde eu m-am născut, cîțiva dintre acești tineri reveniți de la studii din străinătate ridicau la 1914 o fabrică de ciment. V-aș putea da exemple similare cu sutele și miile. Dar altceva vreau să vă întreb acum:

Voi realizați cît de proști suntem?