Dacă e să regret ceva ca jurnalist, e că n-am putut să fiu astăzi la Palatul Victoria. Aş fi vrut să-l privesc cu atenţie pe Emil Boc la ultima lui şedinţă de guvern. I-aş fi măsurat ridurile, căci ştiu –  de fapt, nu, doar bănuiesc – cât de greu trebuie să-i fi fost în ultimele 1140 de zile sub dictatura lui Traian Băsescu. Aş fi încercat să găsesc în orice-l înconjoară bucuria eliberării. Probabil că ieri dimineaţă, în timpul discursului de adio, Emil Boc nu-şi mai mişca nervos talpile pe lîngă picioarele scaunului. Şi foarte probabil că n-a mai clipit atât de des, iar palmele nu-i mai erau ude.

Nu ştiu.

Tot ce vă pot spune cu siguranţă e că la ultima sa şedinţă de guvern, Emil Boc a fost părăsit de mulţi dintre miniştri săi. I-am indicat cu săgeată roşie pe necunoscuţii (secretari de stat?) care au ocupat ieri dimineaţă scaunele miniştrilor.

Şi, da, sunt de acord cu Petreanu: …Poate c-ar trebui să-i recunoaştem lui Emil Boc lucrurile bune pe care le-a făcut. N-a fost corupt, n-a fost arogant, n-a fost un maneuvrier.