Era deja 21:15 și trebuia musai să începem cântarea. Pub-ul era deja plin, mă îndoiesc că pentru concert, dar totuși! Am dat drumul la A crazy ballet, s-a cutremurat camera de la basul greu și toba apăsată, iar când s-a terminat, parcă le cântasem pereților. Niciun mușchi nu se clintise pe fața nimănui. Asta e cea mai nasoală fază. Dacă ai trei speriați în public care se entuziasmează, e ok, îți dau și ție din energia și entuziasmul lor, dar dacă ai două sute care nu scot în sunet te simți de parcă tocmai ai aflat că nu există Moș Crăciun. Am zis ok, am încercat-o și pe asta, n-a ieșit, asta e, până la urmă eram prin zonă și era păcat să n-o facem. Ne-am văzut de playlist, după încă vreo trei piese cineva de la o masă a aplaudat stingher, i-am mulțumit, ne-am văzut mai departe de ale noastre, dar când am intrat cu flautul la Losing control lucrurile au luat brusc o turnură neașteptată. Din acel moment toată lumea a fost cu ochii (și urechile) pe noi, iar până la sfârșitul concertului mulți s-au ridicat și au venit să danseze în fața noastră.

– Dan Byron

Dacă o să vrea vreodată, mă ofer să fiu o vreme scribul lui Dan. Să nu mai aibă grija wifi-ului, tastelor sau cratimelor. El să vorbească, eventual să cînte cuvinte, și eu să le notez într-un dashboard de wordpress. Și să fac fotografii. Dacă n-ați citit încă jurnalul indian al celor de la Byron, scris de Dan și publicat sub formă de guestposturi pe mai multe bloguri, e musai s-o faceți acum: episodul 1, episodul 2, episodul 3, episodul4, episodul5.