Au trecut aproape doi ani de cînd nu mai locuiesc în București. N-am fugit prea mult, m-am așezat undeva aproape de granița nordică a orașului, într-un cartier nou, gîndit de niște germani. Am pădurea la doar cîteva minute de mers pe jos, la fel și lacul. E bine. Am propria mea curte, cu gazon, multe flori, fructe și legume. Chiar acum cînd scriu sunt afară, pe terasă, înconjurat de o ceață ușoară, rouă pe iarbă și căpșuni în pîrg (sub un minisolar construit de mine). Tocmai mi-am lăsat copilul la grădiniță, iar ultimul lucru, înainte de la revedere, pe care mi l-a spus Amza – ce a împlinit azi 995 de zile, adică doi ani, opt luni și 22 de zile – a fost următorul: Tati, vorbește tu cu domnul Iohannis să curețe groapa de gunoi, că miroase foarte urît.
Rămăsesem perplex. Discuțiile noastre din ultimele zile nu aveau deloc legătură nici cu mirosul din zonă, nici cu numele șefului de stat. Am stat un pic să mă gîndesc de unde știe Amza de președintele Iohannis și mi-am amintit că-i vorbise Ruxandra acum vreo săptămînă. Dar da, mirosul din ultimele zile în zona noastră a devenit din nou aproape irespirabil. Nu mereu, dar zilnic. Cîte-o oră, două sau trei, în funcție de cum ard nenorociții ăia gunoaiele.
Problema duhorii din zona de nord a Bucureștiului e veche. Iar clasa politică, în frunte cu PSD și PNL, serviciile de informații, dar și presa și-au dovedit deja impotența. Mafia gunoaielor a învins.
Domnule președinte,
Mie-mi este clar deja că nu se va întîmpla nimic bun în povestea asta a duhorilor. Sunt foarte, foarte mulți bani la mijloc, iar voi altceva nu pare că aveți în cap. Dar măcar știu că n-am să-l mint pe copilul meu, care m-a rugat să vorbesc cu dumneavoastră.