Să nu mori!

Au trecut trei săptămîni de cînd a murit tata. Stau în bucătărie, înconjurat de multe pachete cu pomană, care vor trebui duse dimineață la biserică și apoi împărțite oamenilor, iar eu n-am somn. Îmi vine-n cap o vorbă pe care am tot auzit-o în zilele înmormîntării: Nimic nu e sigur în viața asta. Cu excepția morții.

Auzisem vorba asta, spusă-n cuvinte alese, la Emil Cioran, care – probabil știți – era obsedat de moarte. Și-apoi ar fi nenumăratele cărți/teorii/religii despre ce e dincolo de moarte.

Ei bine, nu. Dacă vreți să aflați ce e moartea și ce e dincolo de ea, continuați să citiți acest text.

Despre moarte afli totul cînd îți moare cineva apropiat. De o boală grea, mai ales. Tata, spre exemplu, a murit într-o zi de sîmbătă. Într-un spital din Târgoviște. După multe zile de chinuri groaznice. Se luptase cu un cancer vreme de aproape zece ani. În ultimele luni pielea lui devenise galbenă, iar în ultimele zile portocalie. Așa începe moartea.

Din nefericire, nici un doctor nu ne spusese mie sau mamei mele că vom ajunge aici, la chinuri infernale. Bănuiam cumva, dar nu știam cît de importantă e morfina. Tata a avut parte de ea doar în ultimele lui circa 20 de ore. Pentru că statul român nu este deloc pregătit să ofere o moarte ceva mai ușoară bolnavilor de cancer. În preziua morții lui, cînd durerile erau atroce, tot sistemul medical din România dădea din umeri. De la doctorul de familie pînă la medicul oncolog care-l avea înregistrat pe tata. “E vineri și eu am plecat acasă, cautați-mă luni”, îmi spunea la telefon oncoloaga, deși mă rugam în lacrimi să-mi dea o rețetă cu morfină. Îl auzeam pe tata cu urlă de durere și nu puteam face nimic.

Povestea e lungă, cred că am dat sute de telefoane încercînd să fac cumva rost de morfină pentru un muribund. Abia pe seară am reușit, după ce l-au plimbat ore bune cu ambulanțele de la Fieni la Pucioasa, de la Pucioasa la Târgoviște și după ce-a stat vreo oră pe un hol de la Urgențe.

A murit, așadar, într-o zi de sîmbătă, pe la 16.00. L-au dus la morgă o oră mai tîrziu și mi-au spus că îl pot lua luni. Așa începe moartea în România…

Ce ai de făcut? Suni la firmele de servicii funerare. Dai de tot felul de dubioși care-ți vorbesc urît sau fără pic de căldură și pe care, evident, îi eviți. Apoi, dacă ai noroc, dai de omul potrivit. Ei bine, pe omul meu potrivit îl cheamă Nicu Pârvulescu, de la www.funeraretargoviste.ro.

Cum să vă spun? Omul ăsta nu doar că mi-a vorbit frumos și firesc la telefon, explicîndu-mi clar ce și cum trebuie făcut, dar mi-a zis că vine în cîteva minute în curtea spitalului. “Sunt niște proceduri mai complicate, dar vin eu să te ajut”.

Dincolo de moarte, oameni buni, sunt… niște adeverințe. În primul rînd, e documentul prin care poți evita autopsia. Ca să-l poți lua, ai nevoie de semnături de la medicul de gardă și de la medicul șef de la TI. Pe primul l-am așteptat șase ore să iasă dintr-o operație. Mama plîngea în curtea spitalului. Cu celălalt am rezolvat-o mai ușor, pentru că nea Nicu Pârvulescu îi știe bine pe toți doctorii, pe toate asistentele și pe toate secretarele. Are tot timpul la el ba un calendar, ba un breloc sau o agendă. Și fix cuvintele necesare pentru a obține zîmbetul și bunăvoința funcționarilor statului. La ora 23.00, practic la șapte ore de la moartea lui tata, aveam adeverința prin care îl puteam lua de la morgă a doua zi, duminică, și nu luni. “Du-o pe mama acasă și noi ne vedem mâine dimineață să-l luăm pe tata. Pregătește 200 lei ca să ne mișcăm repede”.

La ora 9.00 intram pe ușa de la morgă cu hainele în care tata urma să fie îngropat. Pentru că băieții îl știau bine pe nea Nicu, în două ore mortul a fost îmbălsămat, aranjat și pregătit pentru sicriu. Am ales între timp sicriul, iar nea Nicu mi-a dat tot felul de lucruri care pot părea neînsemnate atunci, dar nu sunt: lumînări, caldelă, icoană, doliu pentru ușă, doliu pentru haine și multe altele de care am uitat deja. “Iar astea, ai grijă de ele, sunt cuiele de la sicriu”. Două-trei ore mai tîrziu îl aduceam pe tata acasă. Iar lungul drum al vieții după moarte abia începea.

Nea Nicu mi-a explicat că trebuie luată o nouă adeverință: certificatul constatator al decesului. Pe ăsta îl dă un alt medic de la spitalul în care tata a murit. Duminică la ora 16.00 eram din nou acolo, la spital, cu nea Nicu Pârvulescu pe post de ghid. Ne-a luat vreo oră s-o convingem pe doctoriță să semneze adeverința. Care e altceva decît certificatul de deces, pe care-l iei mai tîrziu. Adeverința constatatoare de deces îți trebuie pentru a putea ridica adeverința de înhumare, hîrtie care trebuie să ajungă la preot. Ghinionul meu a fost că doctorița a trecut 25 iunie, în loc de 24 iunie că dată a morții, motiv pentru care cei de la primărie nu au putut elibera adeverința de înhumare. Astfel că a trebuit să mă întorc la spital și s-o conving din nou pe doctoriță să refacă documentul. În fine.

Certificatul de deces se ia ultimul, eu l-am luat luni, și cu el (alături de alte documente, între care certificatul de naștere și de căsătorie, în original și copii) te duci la Casa de Pensii pentru a ridica ajutorul de înmormîntare.

Vă mărturisesc că fără un nea Nicu care să te îndrume prin tot acest haos sunt foarte puține șanse să stai cu mortul la priveghi și să-l plîngi. Se întîmplă, înțeleg, ca unii să nu-și poată îngropa mortul. Pentru că nu-știu-ce secretară sau nu-știu-ce medic îi spun să vină a doua zi, că nu are timp de ei…

Între timp trebuie să faci 48 de pachete cu pomană, să cumperi tot atîtea prosoape, farfurii, linguri, batiste. Să aranjezi masă de pomană pentru vreo 60-70 de oameni la un local de lîngă biserică, să vorbești cu groparul, să vorbești cu femeia care face coliva, colacii și capetele. Și-ar mai fi, dar am uitat de ele. Au trecut trei săptămîni de cînd a murit tata…

I saw my reflection in my father's final tears…

O postare distribuită de Cristian Sutu (@cristiansutu) pe

14 Comments
  • L.
    July 15, 2017

    Și după niște ani, tot trei săptămâni o să ți se pară c-au trecut. Așa cum acum ți se pare c-a fost ieri.
    Eu în trei săptămâni îi fac pomana de 2 ani. Poveste aproape trasă la indigo. Cancer galopant, chimioterapie, dureri crunte un an de zile, morfină, spitale, alergat după certificate și adeverințe când tata era pe masă la priveghi.

    Nu am ce să îți spun. Nici nu știu de ce las comentariul ăsta. doar… am empatizat. Mult. Eu n-am putut să scriu și să spun nimănui. N-am avut puterea să las cuvintele astea și să împart informații despre tehnicalități deși le știu și acum pe de rost.

    Nici acum n-am puterea să las un nume real aici, nici să zic ceva ce să consoleze că știu prea bine că nimic n-o face. Și cea mai mare minciună e că timpul vindecă. N-o face. Niciodată. Tind să cred că vindecă atunci când moartea survine natural. Când vine cu nenrocitul ăsta de cancer. timpul nu vindecă și nu are cum să te facă să uiți suferința crâncenă a omului drag. Ți-o vei aminti în momente care de care mai random și va fi la fel de dureroasă și peste ani de zile. O să o simți exact la fel ca acum, ca un cuțit în suflet.

  • Corina
    July 15, 2017

    Imi pare asa de rau…Multa liniste va doresc…
    Am trecut si eu prin exact aceleasi chestiuni, in 2009.
    Imi aduc aminte ca scriai despre suferinta tatalui tau, undeva prin 2008-2009, sau poate doar am citit eu printre randuri.
    Condoleante…

  • Paula Voicu
    July 15, 2017

    Imi pare tare rau pentru pierderea ta, sincere condoleante! Sunt o necunoscuta, am venit la Portret de Femeie si Portret de Familie pentru ca ni te-ai daruit tuturor si sper din tot sufletul ca acum sa ai in preajma oameni care sa ti se daruiasca si tie: e mare nevoie ca oamenii dragi sa nu se ascunda de teama ca nu si-ar gasi cuvintele! Am in familie si printre prieteni oameni cu cancer, unii inca se lupta cu el, altii au pierdut batalia…dar nu pot sa spun ca stiu cum e, nimeni nu stie de fapt, doliul e o stare mult prea personala! Sa fii sanatos, sa iti plangi dorul si sa fii aproape de mama ta, impreuna sunteti mai puternici (desi nimeni nu se asteapta la asta, e in regula sa fii la pamant, e poate una dintre cele mai grele perioade ale vietii tale). Te imbratisez si pentru orie ai avea nevoie, eu sunt aici! La fel si miile de oameni pentru care insemni mai mult decat proiecte de succes: esti inima din spatele lor si nu o sa fii niciodata singur!

  • ioana
    July 15, 2017

    Dumnezeu sa-i dea sanatate acelui om care v-a ajutat! Nicu Pârvulescu …

  • Ada
    July 15, 2017

    In satele din interiorul Romaniei, moartea nu prea venea cu surprize.

    Familiile isi invatau copii despre ritualuri, unele incredibil de complicate; lucrurile necesare ritualurilor stau pregatite si cate 20 de ani pana le vine randul sa intre in scena. De obicei in dulapuri rezervate pentru asta, uneori chiar si cu eticheta.

    Am 33 de ani si intr-un rastimp de 7 ani am inmmormantat 5 oameni din familia de rang 1, inclusiv pe tata. Pe cei mai multi in Moldova, aia profunda, unde, dupa ce se termina toate astea de “paperwork” (sa vezi cat de complicat e cand intervine si politia in asta, sau primaria elibereaza certificate de deces gresite. doua . etc..) urmeaza o alta parte, cam cu 20 de layere, despre ritualul in sine. Prosoape, lumanari, banuti – monede, colive (cate? ), haine, gaini, panze, oameni la masa (sit down + to go), lucruri de casa, lenjerii de pat… si sincer nu mai tin minte. Drumul pana la cimitir, 12 opriri si multe altele. Toate intr-o ordine, intr-un anumit ritm.

    Au trecut alti 5 ani de cand am innmormantat pe ultimul membru al familiei si dupa ce mi-a trecut furia venita din cohorta de misiuni de indeplinit in cele 3 zile, recunosc ca incep sa ii vad dimensiunea culturala, de profunzime, a acestor lugi ritualuri (unele cu siguranta precrestine).

    In bisericile fortificate de transilvania existau locuri speciale pentru cei de peste 80 de ani (sau 70 +), pe scaunele din fata. Sunt cei care vin mai aproape de altar, sunt mai aproape de moarte. Imi dau seama cat de normala si fireasca era privita trecerea asta. Cat de importanta era componenta sociala si de comunitate din ritualul de inmormantare.
    Si cat de abrupt, brutal si sec a devenit acum, cand ritualul e respins sau f simplificat (si pentru ca biserica isi rateaza constant misiunea comunitara sau adaptarea la prezent ) iar marketingul nu poate intra pentru ca e un subiect sensibil.

    Daca la casatorie noua generatie a avut curajul sa inventeze alternative care sa inlocuiasca ritualul clasic religios, moartea ramane suspendata intre un ritual greoi si atemporal pe care il respingem si se preda cu totul administrativului, unor functionari dezumanizati si ineficienti, de care chiar si atunci, depinzi.

    Cred ca zice mult despre momentul istoric in care ne aflam, acum si aici.

  • Corina Secara
    July 15, 2017

    Mama a murit acum 13 ani, tata acum 4. Situatii similare. Mama din cauza medicilor dupa 23 de ore de la internare. Si pentru ca isi aruncau unul altuia vina, a fost obligatorie autopsia. Pentru nimic…de fapt pentru a musamaliza “legal”incompetenta. Doctorita de la morga mi a spus toate acestea cu mentiunea ca daca vorbesc sau incerc sa o aduc ca martor intr un proces , va nega. Medicii romani in mare parte sunt monstrii. Intersati doar de bani, incompetenti si fara suflet.

  • Anca Paduraru
    July 15, 2017

    Eu am ajuns ca tata sa stea o saptamana la frigider – la spital, apoi la Crematoriu, din cauza greselilor, balbaielilor si, in general, indiferentei si incompetentei celor care ar trebui sa semneze actele de trimitere a omului spre groapa. In tot raul si un bine cu aceasta nepermisa interziere a datei ceremoniei – fara un nea Nelu, doar eu cu mine, am avut timp sa le fac pe indelete, singura, pe toate. Va veni si vremea amintirilor frumoase, luminoase. Pare improbabil acum, dar va veni. Lasati doar sa treaca timpul.

  • Cristian Șuțu
    July 15, 2017

    M-au copleșit comentariile voastre, ale tuturor. Va mulțumesc!

  • Diana Marcu
    July 16, 2017

    Dumnezeu sa il odihneasca! Tata a murit acasa, la cateva ore dupa ce a fost externat, dar – de fapt – murise inainte, poate chiar de ziua mea, cand am aflat ca are cancer. Il dusesem in Turcia, pe el si pe mama, sa aflu acolo ce aici, in tara, nu imi spusese nimeni. Avea galme pe piept si torace, mi le arata, iar eu ii spuneam ca o sa fie bine, ca o sa avem un tratament..si el m-a crezut. Zece saptamani de la ziua mea si tata a murit. In patul de acasa, in dormitorul lor, iar eu nu l-am pupat, ca sa nu-l intorc, stii..ca sa nu-l intorc. M-am ridicat de langa el, am mers in bucatarie si i-am zis mamei ca ma duc sa aranjez lucrurile pentru tata. Am plecat si, dupa nici o ora, m-a subat cumbata-mea sa imi zica ca tata nu mai e. Si apoi a venit tavalugul cand mortul nu mai e al tau. E al celorlalti, al administratiei, al taxelor, rudelor, curiosilor, strainilor. Tu ramai cu golul, cu numarul lui in telefon – Tata -, cu dorul, cu regretul, cu senzatia ca il vezi pe strada..cu tampenia aia ca vrei sa il suni si sa il intrebi “ce faci, bai tata?”, cu regretul ca nu te mai scoate nimeni la dans cand se aude twist sau rock, cu fuga de cimitir. Tata a murit in august, acum sase ani, da’ mi-e un dor de el de seaca

  • Ioana Oncioiu
    July 16, 2017

    Odata cu povestea ta, am retrait si o parte din povestea mea, cu acelasi gol in stomac cat sa bagi o conopida. Dar uneori te descoperi mai puternic decat te stiai si usor usor inchizi rana, desi cicatricea e mai vizibila decat iti doreai.
    Multa putere, liniste si iubire!

  • geomarz
    July 16, 2017

    Si in tragedii tot rai sinteti, unii…

  • Irina Neagu
    July 16, 2017

    Dupa ce am trecut prin tot ritualul cu cerere de morfina ( cersit , de fapt , de mana cu o cunostinta a doctoritei de la oncologie Targoviste) , ritualul de inmormantare pentru tata , Dumnezeu sa-l odihneasca , ne-a fost oarecum usurat de nea Nicu . In ajun de Anul Nou !
    Am facut pomana de inmormantare cu masa , gaina , pachete etc dar din acel moment m-am resetat la sec xx1 si am facut pomenirile cum am considerat eu , adica la biserica cu cateva pachete . Fac pomeni in orice zi a anului , de cate ori simt nevoia sau in preajma mea se afla cineva cu o reala nevoie de ajutor !
    Autoritatile statului se vor schimba in momentul in care poporul acesta se va schimba !

  • silvia
    July 17, 2017

    Parca retraiesc propria-mi poveste. Tata a muri tot intr-o sambata, tot dupa un nenorocit de cancer, chinuri groaznice si doua zile de morfina. Diferenta ar fi ca a murit acasa, am ales sa nu il mai chinuim pe drum cu salvarea si sa il aducem intr-o cutie. Ce sa va spun? Ca eu de atunci nu mai sunt acelasi om? Ca il vad si acum cum ma tinea de mana si se zvarcolea ca un sarpe? Ca nu am putut sa il jelesc cum trebuie pentru ca trebuia, ca fiica mai mare, sa organizez totul, sa merg sa fac cumparaturi, sa dau telefoane, etc. Si da, luna asta se implinesc 7 ani si eu tot il vad in poarta facandu-ne cu mana pana nu se mai vedea masina.Se spune ca timpul vindeca ranile, dar ce ne facem cu cicatricile care dor cumplit?

  • Saiaj
    July 17, 2017

    Dumnezeu sa-l ierte! Eu mi-am pierdut tatal cand eram mic si tot de cancer dar inca n-am uitat toate chestiile de atunci. De-a lungul timpului, mi-am mai pierdut si o groaza de alte rude asa ca inmormantarile astea sunt deja evenimente de care am avut parte din plin.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *