Am ajuns la vîrsta la care pot să-l ascult pe David Bowie. Și să-mi placă. Mult. Îmi amintesc că am încercat și prin adolescență, dar nu s-a prins. Eram necopt. Nepregătit. Lipsit de maturitate. Da, Amza, ție îți scriu acum. Pentru că e puțin probabil ca eu să prind vîrsta ta de 40 de ani. Și să mă bucur împreună cu tine de muzica bună.
E suficient de multă muzică bună, băiatule, iar David Bowie este doar unul dintre cei care au făcut Muzică. Va trebui s-o cauți, dînd la o parte oceane de mizerii. Să știi că făceam asta împreună încă din primii tăi ani de viață. În perioada asta, cînd tu te apropii de doi ani, eu îți puneam să asculți, oricît de des puteam, muzică făcută de oameni inteligenți și cît mai puțin aram-zam-zam. Să știi că descopeream împreună canalul de YouTube al postului public de radio din SUA, acolo unde era o emisiune – Tiny Desk Concert – din care am ascultat cu tine multe ore adunate. Ție-ți plăcea foarte tare pe cînd aveai un an și 6, 7, 8 luni o tipă din Costa Rica, iLe pe numele ei. Ai aici link către concertul ei de la NPR.
Pe cînd erai în burtica mamei tale și mult timp după naștere ți-am dat să asculți adesea Mozart sau Chopin. Chiar în ziua în care te-ai născut am cumpărat un vinil cu Daniil Trifonov, un pianist extraordinar, pentru că părea că ne-a plăcut foarte, foarte tare Fantaisie-Impromptu în felul lui de a-l cînta (ai link aici).

La momentul în care scriu aceste rînduri, Amza, tu ai împlinit 696 de zile și vreo două ore. Ceea ce înseamnă foarte puțin peste 1 milion de minute.  Tu dormi, iar eu am în căști un concert extraordinar ținut de David Bowie la Glastonbury în anul 2000. (Apropo, dacă ai timp, îți recomand un text impecabil scris de Traian Ungureanu la moartea artistului).

Știi? David Bowie a ales să deschidă acel concert cu o piesă care nu era scrisă de el. Și care nu era nici măcar un hit. Wild is the wind se numește. E o capodoperă, Amza. Iar tu, cînd vei ajunge la vîrsta mea, sper să te bucuri de ea așa cum o fac eu acum, cînd tu te odihnești după o dimineață petrecută împreună în apa caldă cu palmieri de la Therme.

Muzica, dragule, este – la fel ca fotografia, pictura, scriitura și cîte altele – o formă de exprimare artistică. Cineva îți spune ceva prin acea muzică. Sau prin acea fotografie. Sau prin acel text. Ar fi putut să-ți spună, simplu, că viața e a dracului de grea. Dar nu, artistul ți-a zis că wild is the wind. Și tocmai asta face deosebirea. Iar eu de astfel de deosebiri aș vrea să te bucuri cînd vei fi mare.

E o poveste uriașă, Amza, cu această piesă. Știi? Ea a fost scrisă prin anii 1956-1957 de Dimitri Tiomkin (muzică) și Ned Washington (versuri) pentru un film de Hollywood, avînd același titlu, cu Anthony Quinn pe afiș. Piesa era cîntată pe atunci de Johnny Mathis. Cîțiva ani mai tîrziu, Nina Simone, o femeie care a cunoscut suferința în mai toate formele ei, înregistrează o primă variantă, live, a acestei piese. Iar în 1966 o trage din nou, de data asta în studio (ascultă aici). David Bowie o cunoaște pe Nina Simone în 1975 la Los Angeles, iar un an mai tîrziu, cînd eu aveam vîrsta ta de acum, Amza, el înregistrează propria versiune a piesei Wild is the wind, care devine ultima piesă de pe albumul Station to station (1976). Piesa e încercată de mulți, foarte mulți alți artiști: Barbra Streisand, Patti LaBelle, Nancy Wilson, Malia, Amel Larrieux, Cat Power etc.

Dar eu am să mă opresc la varianta lui David Bowie, cea din concertul de la Glastonbury. Pentru că asta ascult acum. De zeci și zeci de ori. Ceea ce-ți doresc și ție, dragă Amza.