Nu știu prea bine de ce, dar uneori ne punem în situații imposibile. Și nu mă refer aici la, să zicem, plata unei inutile contribuții la sistemul național de sănătate, asigurare de care nu vei beneficia niciodată decît dacă începi să dai spagă – știți bine – la cam toți angajații spitalului unde nimerești. Nu, ăsta e alt tip de imposibilitate. E ceva care nu ține de noi. E obligatoriu să dai banii ăia mulți din veniturile tale (deși de ei ai putea liniștit să te asiguri privat la orice spital unde nu trebuie să dai șpagă). Pentru că și gura lor, a tuturor celor care au lucrat în guvern vreodată, trebuie să mănînce ceva. (Fac o paranteză aici să vă asigur că nu-s mulți înalți demnitari în România care să nu aibă acasă ceva de genul ăsta, doar că pe ăștia nu-i prea prinde nimeni).

Eu vorbesc de situațiile imposibile în care ne punem singuri. Îmi amintesc că van Gogh mergea vreo 80 km pe jos să o vadă preț de cîteva secunde pe femeia ce o iubea, femeie ce era îndrăgostită de altul și care-i refuza pictorului orice întîlnire. De ce? De ce făcea asta van Gogh? O iubea, îmi veți spune. Yeah, right…. Mă scuzați, dar trebuie să vă contrazic. El știa bine că fata aia nu-l plăcea. Văzuse asta în ochii ei. Credeți-mă, van Gogh avea ochi… Nu neg că o iubea. Dar nu ăsta era motivul pentru care își producea răni la picioare cale de 80 km, pantofii lui fiind rupți. Nu! Van Gogh trebuia să facă ceva. Unii dintre noi ar fi plîns acasă. Sau ar fi scris o scrisoare. Sau ar fi ieșit să dea cu sapa prin curte, să uite. El a ales calea cea mai grea. Calea imposibilului. Cînd mergi 80 km, cu răni la picioare, să-ți vezi femeia iubită în brațele altuia, toate celelalte lucruri din viața asta devin mult mai ușoare. E o întîlnire cu imposibilul care face posibilul mult mai accesibil.

M-am gîndit la asta azi-dimineață, a doua zi după un maraton de fotografie instagram la care am participat împreună cu alți peste 500 de fotografi din întreaga lume. Ce-am făcut noi ține cumva de zona imposibilului. Să stai treaz atîtea ore și să faci fotografii atît de multe încît să poți pune una bună (sau despre care tu crezi că e bună) pe oră timp de 24 de ore, credeți-mă, nu e tocmai ușor. Demersul fotografic se numește 24hourproject și a fost inventat de doi tipi din SUA, @whittiersam & @aliveinnyc. E deja la a doua ediție, iar anul ăsta s-au înscris fotografi din peste 212 orașe ale lumii. Am fost singurul înscris din București. Iar din România au mai participat doi tipi din Cluj, @themoise și @liviuratiu, foarte buni.

Ce a ieșit e fantastic, cred eu. Vă invit să urmăriți contul de instagram @24hourproject, acolo unde au fost incluse cele mai interesante fotografii realizate în ziua de 22 martie 2014, în întreaga lume. Am și eu o fotografie preluată acolo și sunt tare mîndru de asta.

Contul meu de instagram este @cristiansutu, iar site-ul oficial al proiectului de fotografie este www.the24hourproject.net.