Nu știu dacă mi se întîmplă doar mie. Și nu știu sigur dacă e vorba doar de o percepție ori de un dat pe care încă nu-l putem înțelege, ci doar bănui. Cert este că de cîțiva ani buni am senzația că timpul e tot mai comprimat. Ora are tot 60 de minute, iar minutul tot 6o de secunde, știu, că doar nu-s nebun. Cred. Sper. E vorba de o percepție: ziua, ora, minutul, secunda trec, parcă, mai repede. Științific, ar exista niște explicații. Una vine din faptul că strategiile de folosire la maxim a timpului, într-o lume tot mai agitată, modifică percepțiile noastre asupra timpului. Un studiu recent spune că răspunsurile cele mai frecvente la întrebarea ”ce mai faci?” erau în anii ’80 din categoria “sunt bine”, iar astăzi din categoria “sunt ocupat”. Un alt studiu vorbește despre faptul că percepțiile asupra timpului au fost dintotdeauna diferite în funcție de vîrstă. Astfel, un profesor de psihologie la Leeds Metropolitan University, Steve Taylor, care a publicat o lucrare cu titlul Making Time, susține că pentru un copil, 6 ore petrecute la joacă sunt echivalentul unei zile de 20 de ore pentru un adult. „Copiii trăiesc totul pentru prima dată, toate experienţele lor sunt noi. Pentru ei, timpul trece mai greu ca urmare a faptului că percep în mod constant informaţii noi despre lume. Pe măsură ce îmbătrânesc, oamenii trăiesc din ce în ce mai puţine experienţe noi, devenind mai obişnuiţi cu lumea înconjurătoare, care pare familiară. Astfel, percepem mai puţine informaţii despre lume, iar timpul nu se mai dilată“, spunea Taylor. Pare o explicație plauzibilă. Și totuși, ceva îmi dă cu virgulă. De vreo două zile. Adică de cînd am trecut prin satul de lîngă Cetatea Colț. (Pentru cei care n-au fost la cetatea pe care Jules Verne o descria, se pare, în romanul Castelul din Carpați, recomand din suflet, mergeți s-o vedeți!)

Se făcea că îl așteptam pe Mugur Pop, care e zilele astea în aventura Călare în Carpați. Un sat de sub munții Retezat, amărît, cu oameni care vînd fer vechi la oraș pentru pită. Cel puțin așa îmi explică o femeie care se apropie de mine și-ncepe să plîngă că n-are bani pentru medicamente. O liniștesc cu un gest către portofel. Și-apoi intrăm în vorbă. Eu stau în fund în marginea unui drum și aștept să apară Mugur. Femeia, lîngă mine. Are chef de vorbă, eu am timp. Îmi povestește de copilul ei care n-a mîncat de aseară. Îi dau niște brioșe. Așa, mamă, mîncă! Mîncă tu! Apoi către mine: Nu-i al meu. Mă-sa l-o lăsat la mine și-o plecat în lume de vro 3 ani. El al nimănui, dar am io grijă de el. Peste drum, alți 4-5 puști. Unul dintre ei tocmai coborîse dintr-o cazemată construită în nucul din curte. Zîmbesc, aveam și eu una identică pe cînd aveam vîrsta lui. Puștii vin pe rînd, tot mai aproape de noi. Cu jocuri de copii (click aici), cu niște iepuri, c-o bicicletă. Să mi le arate, căci, lîngă mine, pe rucsac, stă un aparat de fotografiat.

Unul dintre puști îmi face semn discret că femeia e zuzu la cap. Nu-l bag în seamă, dar peste un timp femeia scapă o replică fără sens în conversația noastră de pînă atunci: Ce rea e șmechera asta mică! Ce rea e!… Nu înțeleg, dar nici nu întreb cine e șmechera. Cu ceva timp înainte trecuse prin fața mea o fată frumoasă, poate prea frumoasă pentru satul Suseni. Avea o rochiță simplă, cafenie, aproape transparentă, de i se vedeau ca prin sticlă formele-i perfecte. În mînă ținea un coș cu zmeură, iar vîntul care făcea să foșnăie frunzele din copaci se oprise cît să intre ea în curte. Puteți să rîdeți de mine, dar mi-a fost jenă s-o rog să-i fac fotografii. Nu cred că femeia de lîngă mine se referea la ea… Sau, poate, cine știe?

Privind ulterior la ceas, am realizat că am stat acolo, în marginea drumului, două ore. Dar pot să jur că totul a durat o zi întreagă. Timpul, oameni buni, nu doar se comprimă. Vă spun eu sigur că dacă ești la Suseni, în marginea munților Retezat, într-o zi de vară, ai toate șansele să cunoști dilatarea timpului.